|
 |
| Puteti citi toata fantezia doar daca va inregistrati pe FanteziiErotice.ro |  Transformarea partea a 2-a | Autor : flacari69 - 2025-09-17
Citita de 238 ori - Nota 10.00 (9 voturi) | | | Continuare la Transformare
La sfârșitul zilei, am zis:
— Mâine e sâmbătă. Nu lucrezi. Nici eu. Și vremea e perfectă. Vrei să ieșim? Să mergem pe munte?
A tresărit ușor.
— Pe munte? Eu? N-am mai fost niciodată. Nici în copilărie.
— Atunci e timpul. Ai picioare zvelte. Pământul te va iubi.
— Dar dacă cad?
— Am să te prind. Promit!
— Dar dacă plouă?
— Ne udăm. Ce e rău în asta?
A râs. Un râs mic. Dar real.
— Bine, merg.
— Fără pantaloni negri?
— Vedem noi.
A doua zi, ne-am întâlnit la poalele muntelui. Ea purta o bluză albă, jeanși și o pereche de adidași curați — pe care îi spălase sigur special. Părul îi era prins într-o coadă. Avea rucsac mic cu apă și o banană.
— Ești gata? am întrebat.
— Da. Dar nu știu dacă picioarele mele sunt de acord.
— Le vorbesc eu, am zis, oferindu-i mâna. Hai. Nu e o cursă. E un pas. Apoi altul. Apoi altul, am spus eu zâmbind.
Am pornit pe potecă. Era primăvară. Aerul era curat, cu miros de pământ ud. Păsările cântau. Vântul blând ne mângâia obrajii.
La început, mergea încet. Se uita la picioare. Se împiedica de o rădăcină. Am prins-o de mână.
— Ești sigură că nu ești alpinistă pe ascuns? am zis, râzând.
— E prima dată când am atins pământul adevărat. La oraș, e doar beton.
Am urcat încet. Fără grabă. Vorbeam. Despre nimic și despre tot. Despre copilărie, dorințe, vise...
Când am ajuns la o creastă, am oprit. Vederea era… magică. Valea întinsă dedesubt, soarele care cobora lin, copacii ca o mare verde, lacul care strălucea ca o monedă de argint.
— Doamne, Paul… nu știam că există așa ceva, a șoptit.
— Da. Și e doar la o oră și jumătate de oraș.
A rămas acolo, cu ochii plini de uimire. Fără cuvinte. Doar respirație.
— Simți că ești mică? am întrebat.
— Da. Dar nu într-un fel rău. Într-un fel… liber.
— Exact. Muntele nu te face mic.
Ne-am așezat pe o stâncă. Am desfăcut o pătură. Am mâncat sandvișuri, care o banana, am băut apă. Am râs de o glumă proastă pe care am spus-o despre un avocat care s-a rătăcit în pădure.
— Cred că am învățat ceva azi, a zis.
— Ce anume?
— Că nu trebuie să fugi de lume. Ci să intri în ea.
Am zâmbit. Am simțit cum inima îmi bate ușor, dar sigur.
— Vrei să vii la mine acasă? Doar să bem ceai. Să ne mai odihnim. Să încheiem ziua așa cum a început — cu încredere.
A ezitat. Apoi a dat din cap.
— Da. Dar nu… nu fac nimic. Nu sunt pregătită.
— Nici nu ți-am cerut. Vreau doar să fim. Împreună. Într-un spațiu sigur.
— Atunci da.
La mine acasă, am făcut ceai. Am pus muzică blândă. Jazz. Fereastra era deschisă. Se auzea zgomotul orașului de seară, dar înăuntru era liniște.
Stătea pe canapea, cu picioarele impreunate sub ea.
— Coco, am zis, încet, ai făcut un pas uriaș azi. Nu doar pe munte. Ci în tine.
— Da. Dar încă mă tem. De trupul meu. De tăcerile lui. De cicatricile mele.
— Atunci lasă-mă să-ți spun ceva. Vrei să te uiți în oglindă? Doar să te vezi? Nu ca o judecătoare. Ca o prietenă.
A respirat adânc. Apoi a dat din cap.
M-am dus cu ea în baie. Am dat drumul la o lumină blândă. Am tras perdeaua. Apoi am stat lângă ea, în fața oglinzii.
— Uită-te,am zis. Nu cu ochii lumii. Cu ochii tăi adevărați.
Stătea acolo. Se uita. Fără vorbe.
— Poți să te atingi? Nu eu. Tu. Să te simți. Să te iubești. Pentru că dacă te iubești tu, vei fi iubită. De toți. Și de mine.
A ridicat mâna. Încet. Tremurând.
A atins prima dată pielea de pe burtă. Ușor. Apoi a coborât ușor spre coapse. Apoi a ridicat mâna la sân. I-a mângâiat ușor, cu degetele tremurânde.
— Sunt micuți… a zis.
— Dar sunt ai tăi. Și sunt frumoși. Ca niște portocale.
A zâmbit. A dus mâna mai jos. Între picioare. A atins ușor. Cu blândețe. Cu grijă.
— Așa… așa…am șoptit. Simte. Nu judeca. Doar simte.
A închis ochii. A respirat adânc. A continuat să se mângâie — ușor, ca un copil care învață să se iubească.
— Ești frumoasă, Coco, am zis. Nu pentru ce arată trupul tău. Pentru curajul tău. Pentru sufletul tău. Pentru fiecare cicatrice care spune: Am supraviețuit.
A deschis ochii. Avea lacrimi. Dar zâmbea.
— Mulțumesc,a șoptit. Nu știu dacă sunt gata. Dar vreau să fiu.
— Și eu te voi aștepta. Fără grabă. Fără presiune. Doar cu inima deschisă.
A dat din cap. A rămas acolo, în fața oglinzii, cu mâinile pe piele, cu sufletul gol, dar liber.
Apoi s-a întors spre mine. M-a privit. A zis:
— Vrei să stăm pe balcon? Să privim orașul?
— Da. Dar doar dacă îmi dai voie să-ți țin mâna.
— Ține-o. Dar nu doar mâna. Ține-mă pe mine.
Am ieșit pe balcon. Am stat unul lângă celălalt. Țineam mâna ei. Orașul strălucea dedesubt. Era noapte. Era liniște. Era începutul.
La sfârșitul săptămânii următoare, am invitat-o la film. O comedie romantică. Nu era un capodoperă, dar am râs până ne-au durut burțile. Ea chiar a izbucnit în hohote când personajul principal a alunecat pe o coajă de banană.
Era prima dată când o auzeam râzând cu adevărat.
Ca un copil care uită de lume.
Pe holul întunecat, i-am căutat mâna. A stat nemișcată o secundă. Apoi și-a întors palma și și-a împletit degetele cu ale mele.
Niciun cuvânt. Doar piele. Doar căldură.
După film, i-am spus
— Hai la mine. Doar să bem un vin. Să stăm. Să respirăm.
A ezitat
— Ști, Paul… aș veni. Dar îmi e frică. Nu de tine. Ci de mine. Nu știu dacă sunt capabilă. Nu știu dacă am vreodată să fiu pregătită.
— Nu trebuie să faci nimic ce nu vrei. Poate doar să stai lângă mine. Să simți că nu ești singură.
A dat din cap
— Bine, am să vin.
La mine acasă, am pus muzică simfonică, vioară, pian. Foarte încet. Ca un puls al nopții. Am deschis o sticlă de vin demidulce, cu miros de mure coapte și trandafiri uscați. Am turnat două pahare. Am stat pe canapea, am vorbit, am râs, am băut încet.
Apoi am dus-o în dormitor.
Acolo, în fața patului, era o oglindă mare. Înaltă, luminoasa, ca un geam către suflet.
— Iti mai amintești cum a fost data trecută
— Da. Dar îmi e frică. Să mă uit cu adevărat. Să văd cine sunt. Nu știu dacă am curajul ăsta.
— Coco, ești frumoasă. Nu doar când ești goală. Ești frumoasă când respiri. Când tremuri. Când îți ascunzi ochii. Dar trebuie să te vezi. Ca pe cineva care merită iubire. Nu doar din afară. Din interior.
A respirat adânc. Ca și cum ar fi înghițit toată teama dintr-o singură dată. Apoi a început să se dezbrace.
Încet. Fără grabă. Fiecare gest intenționat. Fiecare haină — lăsată în urmă ca o coajă pe care nu mai are nevoie.
Bluza a căzut prima. A alunecat de pe umeri, a căzut pe podea. Apoi pantalonii. A desfăcut nasturele. A tras în jos fermoarul. A lăsat ca țesătura să alunece pe coapsele subțiri, pe picioarele lungi. A rămas doar în lenjerie — o pereche de chiloți albi, simpli, și un sutien gri, din bumbac. Nimic provocator. Nimic pentru alții. Totul pentru ea.
Dar chiar și așa, stătea acolo, ca o femeie care abia se trezește.
Am privit-o. Nu cu ochii unui bărbat dornic. Ci cu ochii unui om care vede o floare deschizându-se în zori.
— Acum, șoptii, mai blând decât o respirație. Dacă vrei, dă-le drumul. Nu trebuie să le păstrezi. Nu trebuie să te acoperi.
A ezitat. O secundă. Două. Apoi a dus mâna la spate. A desfăcut sutienul. A lăsat să cadă. Sâni mici, dar plini de viață, cu sfârcuri rozalii, ușor întăriți — poate de tensiune, poate de dorință.
A rămas o clipă nemișcată. Apoi a tras chiloții. Aplecându-se ușor. Și în acel moment, am văzut-o complet.
Nudă. Reală. Frumoasă.
S-a așezat pe marginea patului. Cu picioarele apropiate. Brațele în jurul genunchilor. Capul plecat. Părul îi acoperea fața ca un perdea de noapte.
Nu se uita în oglindă.
Am venit în fața ei. M-am așezat pe genunchi. Am atins-o ușor la bărbie. Cu degetul mare. Am ridicat capul.
— Uită-te, am zis. Nu ca să te judeci. Ci ca să te întâlnești cu tine. Cu fata care a supraviețuit. Cu femeia care învață să trăiască.
A respirat greu. Nasul i se umfla. Ochii i se umeziseră.
— Nu știu dacă pot.
— Nu trebuie să fii puternică. Trebuie doar să fii aici. Acum.
A deschis ochii. S-a uitat în oglindă. S-a văzut.
— Acum, ia mâinile de pe sâni, am zis. Arată-ți frumusețea. Nu o ascunde. Nu mai e nevoie.
A ezitat. Apoi a ridicat încet mâinile. Le-a lăsat să cadă pe coapse.
— Uite, am continuat. Sunt frumoși, sunt plini de viață. Mângâie-i. Ușor. Ca pe ceva care abia se trezește.
A dus mâna la sâni. I-a atins ușor. Apoi l-a cuprins. A simțit greutatea lor în palmr. A rotit degetul în jurul aureolei. Sfârcul s-a întărit imediat. A zâmbit. Un zâmbet timid. Dar real.
— Așa, am șoptit. Nu e rușinos să te iubești. E sfânt.
— Nu știam că pot să simt asta, a zis. Că pot să mă ating și să nu mă gândesc la durere.
— Pentru că acum ești în siguranță. Și ești tu. Nu o victimă. O femeie.
A coborât mâna. Pe burtă. Pe abdomen. A simțit pielea fină. A urcat degetele peste o cicatrice mică, roz, de pe coapsă.
— Aici m-au bătut, a zis, cu vocea stinsă. Cu un băț. Când eram copilă.
Am tăcut. Am dus mâna și i-am atins cicatricea. Ușor.
— Acum e doar o urmă. Nu mai e durere. E doar o parte din tine. Ca un copac care a supraviețuit furtunii. Dar acum înflorește.
A închis ochii. A dus mâna mai jos. Între picioare. A atins ușor. Buzele externe, fine, ușor umflate. A gemut. Un sunet blând. Ca un oftat.
— Desfă picioarele, am zis. Uită-te. E locul tău cel mai intim. Nu e rușinos. E sacru. E al tău.
A respirat adânc. Apoi a desfăcut ușor picioarele. S-a uitat.
— Uite, am zis. Nu e urât. E frumos. E locul unde plăcerea îți pornește. Unde viața poate începe. Unde iubirea poate crește.
A coborât mâna. A atins buzele. Ușor. Apoi mai tare. A deschis ușor labiile. A văzut interiorul — roz, ud, strălucitor. A atins clitorisul. Mic. Senzitiv. A tresărit.
— Simte, am zis. Nu judeca. Doar simte. Nu trebuie să fii perfecționistă. Trebuie doar să fii prezentă.
A închis ochii. A început să se mângâie. Cu un deget. Apoi cu doua. A introdus unul înăuntru. A simțit căldura. Strâmtorarea. A gemut.
— E așa... cald... e așa... de bine
— Da. E al tău. Și e frumos. Nu trebuie să-l dai nimănui dacă nu vrei. Dar dacă îl împărtășești, dă-i doar cuiva care te vede, te cunoaște.
A deschis ochii. Se uita în oglindă. Se vedea. Se simțea.
— Nu am mai făcut asta niciodată... fără rușine.
— Și acum o faci. Pentru tine. Nu pentru mine. Nu pentru lume. Pentru tine.
A continuat să se atingă. Cu degetul mare pe clitoris. Cu un deget înăuntru. Mișcări lente. Circulare. Plăcerea i se ridica din fund, din pântece, din inimă.
— Paul... simt... vine...
— Lasă-te. Nu te opri. Eu te țin.
A venit. Ușor. Adânc. A tresărit. A aruncat capul în spate. A gemut. A zâmbit.
— Nu am știut că poate fi așa. Nu am știut că pot să simt placere fără frică.
— Acum știi. Și acum poți. Poți să fii liberă.
Eu am început să mă dezbrac, incet, fară grabă. Cămașa, pantalonii, chiloții.
Când am rămas gol, penisul meu era deja în picioare, drept, viguros, ca un semn de viață.
— Uite-l. Se bucură că te vede.
— Poate e prea entuziasmat, a râs ea.
— Hai, dă-i voie să fie iubit. Doar un pic. Apucă-l ușor. Cu delicatețe.
A întins mâna. Tremura. L-a atins. Apoi l-a prins ușor. A început să-l mângâie, sus, jos. Blând.
Dar brusc — au!
— Mă doare! M-ai mușcat!
— Doamne, scuze! Nu am vrut!
— Vrei să mă mănânci sau să mă iubești? Că dacă vrei să mănânci, te anunț: sunt amar.
A râs. Un râs liber. Fără jenă... |
 |
|
|
|
|
|
|
