Coco lucrează cu noi de aproape trei luni. Dar parcă nici nu e aici. Nu că ar fi nepoliticoasă. Ba chiar e impecabilă în treabă. Clară, atentă, precisă. În jur de 28 de ani, 1,65, brunetă, cu o piele puțin mai închisă, ca și cum ar fi avut o copilărie la soare. E subțirică, sânii micuți, dar frumoși, picioare zvelte.
Și tot timpul e îmbrăcată în negru sau gri. Fustă neagră, bluză gri. Sau pulover negru, pantaloni gri. E ca și cum și-ar fi vopsit și sufletul la fel.
Nu zâmbește niciodată. Nu glumește. Nu participă la pauzele de cafea. Vine, lucrează, pleacă. Fără zgomot.
Și ce mă chinuie pe mine? Nu doar că e drăguță, dar simt că în spatele ăla de gheață e un ocean de durere. Că a trecut prin ceva. Multe. Poate iubire pierdută. Poate lipsă. Poate abuz. Nu știu. Dar e clar: nu suportă să fie atinsă. Când cineva se apropie prea mult, se retrage. Imediat. Ca un animal speriat.
Eu, Paul, am 32 de ani. Sunt căsătorit. Da, însurat. Și îmi iubesc nevasta. O iubesc tare. Dar e plecată de șase luni în Germania, la o specializare. Trimisă de firmă. Și, sincer… îmi este greu. Nu doar pentru că nu am sex. Ci pentru că îmi lipsește căldura. Atâta. O mână pe umăr. Un sărut de bună dimineața. O îmbrățișare când ajung acasă.
Și atunci m-am gândit: poate o pot ajuta. Pe ea și poate, fără să vreau, mă ajut și pe mine.
Așa că am cerut conducerii să lucrez cu ea la o procedură nouă — recuperarea de creanțe. O treabă stufoasă, detaliată, care necesită doi oameni dedicați. Am insistat. Ei au fost surprinși.
— Pe Coco? E atât de retrasă...
— Chiar de-asta. Dacă reușesc să lucrăm împreună, înseamnă că putem integra pe oricine în echipă. Dacă nu… înseamnă că avem de lucru.
Au acceptat. Am fost mutați într-un birou separat. Doar noi doi. Niciun alt zgomot. Doar calculatorul, hârtiile și tăcerea ei.
Când a intrat prima dată, a stat dreaptă, cu dosarul în mână, privind podeaua.
— Bună, Coco. Mulțumesc că ai acceptat, am zis, zâmbind.
— Nu am avut de ales, a răspuns, fără să ridice privirea.
Am râs ușor.
— Tehnic, ai avut. Dar ai ales să vii. Asta înseamnă ceva.
A dat din cap. A stat. A așteptat.
A doua zi, am început să lucrez. Și am început și să vorbesc. Nu mult. Doar câte o glumă. Blândă. Fără forță.
— Știi de ce avocații nu se îmbolnăvesc? Pentru că au tot timpul scuzele gata.
Tăcere. Apoi, după trei secunde, am văzut-o. Un colț al buzelor ei s-a ridicat.
Imperceptibil. Dar a fost.
Am simțit ca și cum aș fi văzut prima rază de soare după o iarnă lungă.
— E prima dată când râzi la o glumă de avocat? am întrebat.
— E prima dată când aud una care nu e deplorabilă, a zis, încă fără să mă privească. Dar vorbea. Asta era deja o victorie.
Zi de zi, am încercat să detensionez atmosfera. Am adus cafea. Am observat că are o agendă veche, cu un fel de desene în colțuri.
— Ai făcut tu desenele astea?
— Da. De mai de mult.
— Sunt frumoase. Par că zâmbesc.
A tăcut. Apoi a zis:
— Eu nu știu să zâmbesc.
Am simțit că am un nod in gât.
— Poate nu ești obișnuită. Nu înseamnă că nu poți.
Au trecut 3 zile. Apoi o săptămână. Am început să fim o echipă. Serioasă. Eficientă. Dar și… prietenoasă.
Într-o după-amiază, a plouat tare. Toți plecaseră. Noi eram încă în birou, terminând un raport.
— Nu pot să ies așa. N-am umbrelă, a zis.
— Nici eu. Hai să așteptăm puțin.
Am stins luminile. Am rămas doar cu lumina blândă de afară, cu ploaia bătând în geam. Am scos o sticlă de suc din servietă — nu știu de ce, dar o aveam.
— Ți-e sete?
A dat din cap. Am turnat două pahare. Am băut în tăcere.
— E ciudat, a zis, uitându-se la ploaie. De când sunt aici, e prima dată când nu mă simt… singură.
Am simțit că inima îmi sare.
— Nu ești singură, Coco. Nu acum.
M-a privit. Prima dată. Direct. Ochii ei — mari, negri, adânci — m-au fixat. Nu ca să mă judece. Ca să mă caute.
— De ce faci asta? De ce ești bun cu mine?
— Pentru că meriți. Nu pentru că ești frumoasă. Sau deșteaptă. Ci pentru că ești om. Și toți avem nevoie să fim văzuți.
A dat din cap. A închis ochii. A respirat adânc.
— Nu suport să fiu atinsă, a zis, aproape șoptind. Nici măcar de prietene. Mă îngrozesc.
— Nu trebuie să fii. Niciodată. Nu cu mine. Nu dacă nu vrei.
— Dar tu… ești căsătorit. Și totuși ești aici, cu mine.
— Da. Pentru că nu vreau nimic decât să știi că nu ești singură. Că cineva te vede. Te aude. Te acceptă.
A tăcut. Apoi a zis:
— Dacă vrei… poți să-mi ții mâna? Doar puțin. Să văd dacă mai pot.
Am întins mâna. Încet. Fără grabă. Ea și-a dus-o spre a mea. Tremura.
Am ținut-o. Ușor. Doar piele de piele.
— E caldă, a zis. Și nu m-a speriat.
— Pentru că ești în siguranță.
A zâmbit. Prima dată.
Un zâmbet mic. Nici jumătate. Dar era real. Din suflet.
— Mulțumesc, Paul.
— Nu mulțumi. Asta e iubirea adevărată. Nu doar sex. Nu doar pasiune. E să fii alături. Chiar și când e greu.
A doua zi, a venit cu o bluză albă. Nu neagră. Nu gri. Albă.
Am zâmbit.
— Ai uitat să-ți iei hainele negre de acasă?
— Nu. Am vrut să încerc ceva nou.
— Bravo. Arăți… frumoasă.
— Și mă simt… mai ușoară.
Am râs amândoi. Nu un râs forțat. Unul care vine din piept. Cel de-adevărat.
Ziua a trecut repede. Lucram, glumeam, ne împărțeam sandvișuri (ea îmi spusese că nu mănâncă la birou, dar i-am strecurat unul cu pastramă sub nas și l-a luat, fără cuvinte, dar cu o privire care spunea „ok, doar ăsta”)
La sfârșitul zilei, ploua din nou. Nu tare, ci blând, ca o ploaie de seară care știe că nu deranjează.
— Mai am de lucrat două ore, a zis. **„Vrei să rămâi?
— Dacă rămâi tu, rămân și eu. Dar dacă pleci, plec și eu. Nu stau singur. Nu suport singurătatea… mai ales când e plouă.
— Atunci rămân, a zis. Dar numai pentru treabă.
— Bineînțeles. Treabă. Serioasă. Fără zâmbete, fără cafea, fără glume cu avocați. Doar hârtii.
— Doar hârtii, a repetat, dar am văzut-o — colțul buzei i s-a ridicat din nou.
Ne-am pus pe lucru. Biroul era luminat doar de o lampă mică, de pe biroul meu. Restul era în semiîntuneric. Afară, orașul se stingea treptat. Luminile străzii se reflectau în bălți. Era liniște. Doar tic-tacul ceasului de pe perete.
După o vreme, Coco s-a întins. A oftat. A ridicat mâinile deasupra capului. Și în acel moment, bluza i s-a ridicat puțin.
Am văzut o fâșie mică de piele albă, fină între bluză și fusta.
N-am spus nimic. Dar am simțit cum respirația mi-a devenit mai grea.
Ea a observat. A înțeles. A coborât imediat mâinile. A roșit.
— Scuze, a zis, fără să mă privească.
— Nu e nevoie să te scuzi, am zis blând. Nu ai făcut nimic rău. Și dacă vrei să te întinzi, întinde-te. Nu sunt un robot. Știu că ai corp. Și e frumos.
A tresărit. Dar nu s-a retras.
— Nimeni nu mi-a spus asta niciodată. Că am un corp frumos.
— Atunci acei oameni sunt proști. Pentru că ai un corp frumos. Dar mai frumoasă e inima ta. Chiar dacă e ascunsă.
A tăcut. Apoi a deschis laptopul mai tare, ca să ascundă emoția.
— Hai să terminăm ăsta și mergem acasă.
— Da. Dar… poate putem face o pauză? Doar 10 minute? Să ne lăsăm puțin.
— Ce vrei să facem?
— Nu știu. Să stăm. Să vorbim. Fără hârtii. Am spus eu.
A închis laptopul. A întors scaunul spre mine.
— Bine. Dar tu porți pălăria de psiholog acum?
— Nu. Doar de om care simte nevoia să vorbească cu cineva… care nu doar ascultă, ci și răspunde.
— Atunci… de ce ești trist? a întrebat.
Am râs ușor.
— Cine zice că sunt trist?
— Eu. Vorbesc puțin. Dar văd mult. Și tu ești trist. Deși zâmbești.
Am respirat adânc.
— Da. Sunt. Mi-e dor de soția mea. De atingeri. De noaptea când mă întorc și mă îmbrățișează. De diminețile când ne sărutăm și nu mai vrem să plecăm.
— Îți lipsește căldura?
— Da. Nu doar sexul. Ci… apropierea. Simți că ești dorit. Că aparții cuiva.
A tăcut. Apoi a zis:
— Și dacă ai alege să fii cu altcineva… chiar dacă e doar pentru că îți lipsește?
— Nu. Nu aș face asta. Nu din dorință. Nu din plictiseală. Dar dacă aș întâlni pe cineva… care mă face să mă simt viu… și care simte la fel… atunci… cine știe?
A dat din cap. A zâmbit ușor.
— Tu ești periculos, Paul.
— Eu? Nu. Sunt doar un bărbat care a învățat că iubirea nu e doar în pat. E într-un pahar de suc la ploaie. Într-o mână ținută. Într-un zâmbet care înflorește.
— Și dacă… vrei să vezi mai mult? a zis, încet.
— Ce anume?
— Corporal. Nu fac drag... |
Transformarea
