Într-o dimineață de luni, lucram împreună la birou. Lumina blândă intra pe fereastră. Ea purta o rochie roz, simplă, dar care-i sublinia formele. Părul îi era prins într-o coadă. Stătea concentrată, dar într-un moment de tăcere, a ridicat privirea și a zis:
— Paul, pot să-ți spun ceva?
— Desigur, Coco. Spune.
— Nu îmi place deloc prenumele meu. Ba chiar îl urăsc. De când sunt copilă, m-am simțit ca o mască. Nu e al meu. Nu mă reprezintă. Nu știu ce pot face, dar dacă s-ar putea...
— Se poate, am zis imediat. Poate nu de pe azi pe mâine, dar de ce să nu încercăm? La Evidența Populației se depune o cerere, un memoriu cu motive – te pot ajuta și eu, dacă vrei. CI, acte. Putem merge chiar astăzi. Nu trebuie să așteptăm.
A respirat adânc. Ochii i se umeziseră.
— Chiar crezi că e posibil să-mi schimb prenumele?
— Bineînțeles. Dar te-ai gândit la un nume nou?
— Da. Miroase a adevăr. Vreau să mă numesc... Ilinca.
— Ilinca, am repetat, ca și cum aș fi încercat sunetul pe limbă. E frumos. Calm. Real. Are greutate. Are lumină. Îți place?
— Da. Simt că e primul lucru care mă cheamă pe mine, nu pe cineva pe care l-am fost obligată să fiu.
— Atunci astăzi o să facem cererea. O să o depunem împreună. Astăzi începe viața ta nouă.
Am mers la Evidența Populației. Am completat totul. Memoriul era simplu, sincer: „Doresc schimbarea prenumelui pentru că nu mă identific cu cel actual. Noul prenume, Ilinca, reflectă identitatea mea autentică, starea mea de bine și dorința de a trăi în armonie cu sine.” Am atașat copii, am semnat. Am ieșit afară. Ea zâmbea ca un copil care a primit prima bicicletă.
Doar câteva zile mai târziu, mă sună, tremurând de emoție:
— Paul! Am primit CI-ul nou! E aprobat! Am schimbat numele!
— Ilinca! am răspuns, cu glasul rupt de emoție. Așa te chemi de-acum. Nu doar pe hârtie. În suflet.
A venit la mine, ținând cardul în mână, ca pe o relicvă. L-a sărutat. A râs. A plâns.
— Nu știam că un simplu nume poate face asta. Mă simt... completă.
— Pentru că acum te-ai întâlnit cu tine. Nu e doar un prenume. E o revenire.
Într-o seară, i-am spus:
— Ilinca, ai vrea să mergem în concediu? Să plecăm din țară?
A tresărit. Ochii i se dilataseră.
— Îmi dorește atât de mult asta. Niciodată nu am ieșit din țară. Unde te-ai gândit?
— În Cehia. Praga.
— Doamne... vreau. Cum să nu vreau?
Am cumpărat biletele în aceeași zi. Doar câteva zile mai târziu, eram în Praga.
A fost incantată. Piata Veche, ceasul astronomic, podul Charles — totul o luase prin surprindere. Râdea, fotografia, se uita la oameni, la case, la luminile de seară.
— Nu știam că lumea poate arăta așa de frumos, a zis. Nu doar prin ecran.
— Acum o vezi cu ochii tăi. Cu sufletul tău.
După 2 zile, i-am spus:
— Hai să mergem la o saună. Să ne relaxăm. E un loc special. Ai încredere în mine?
— Dacă-mi spui așa, îmi este puțin frică. Dar da, am încredere. Știu că o să fie bine. Și că o să-mi placă.
Sauna era în afara orașului, într-o zonă verde. Publică. Mixtă. Caldă. Cu lemn peste tot. Cu aburi ușori. Cu tăcere.
Am intrat în cabina de dezbrăcare. Am început să mă dezbrac.
— Trebuie să ne dezbrăcăm complet? a întrebat, cu vocea tremurândă.
— Da. Așa face toată lumea. Nu e rușinos. E natural. Ești frumoasă, Ilinca. Trebuie să te bucuri de corpul tău. Nu doar să-l ascunzi.
A ezitat. Apoi a început să se dezbrace. Încet. Fiecare haină ca o armură lăsată în urmă. Rochia a căzut. Apoi chiloții. Apoi sutienul.
Stătea goală. Cu picioarele apropiate. Mâinile la piept. Dar nu din rușine. Din emoție.
— Uită-te la tine, am zis. Nu în mine. În tine.
A ridicat privirea. S-a văzut în oglindă. Nudă. Reală. Frumoasă.
— Nu sunt perfectă.
— Nu trebuie să fii. Ești tu. Și tu ești suficient.
Am luat prosoapele. Am intrat în sala principală.
Aburii pluteau în aer, albaștri, ușori, ca un vis. Lumina blândă, filtrată prin ferestrele de sticlă mată, aluneca pe trupurile goale. Sunetul apei, muzica joasă — un cello care plângea în fundal — totul părea scris de un poet. Era o lume paralelă. O lume în care pielea vorbește, iar sufletele se ating fără cuvinte.
Acolo erau cam 7 cupluri, toți între 20 și 35 de ani. Un bărbat singur, în jur de 62–65, stătea într-un colț. Toți erau goi. Stăteau pe prosoape, unii se țineau în brațe, alții se mângâiau ușor.
Ne-am așezat. Ilinca era rigidă.
— Celelalte au sâni mai mari decât ai mei, a zis, cu vocea înceată.
— Ce contează, Ilinca? Ai tăi sunt frumoși. Rotunzi. Catifelați. Cu sfârcuri care se întăresc la cea mai mică atingere. Mie îmi plac. Mult mai mult decât pe oricine altcineva. Și dacă îți place ție, e suficient. Nu trăim pentru privirile altora. Trăim pentru plăcerea noastră.
A respirat adânc. A lăsat mâinile jos. A început să se relaxeze.
Aburii ne îmbrățișau. Temperatura creștea. Transpirația îi picura pe piept. Sânii ei sclipeau. Picioarele, lungi, fine, se desfăceau ușor.
Mâinile altor oameni începeau să alunece. Un bărbat își mângâia iubita între picioare. Ea gemea ușor. Altul și-a ridicat partenera pe genunchi. Penisuri în picioare. Sâni în mâini. Respirație grea.
Și eu? Eram tare. Penisul meu se ridicase ca un semn de viață.
Ilinca m-a privit.
— Vom face și sex aici? În fața lor?
— Da. Sexul e normal. E frumos. Alte culturi îl trăiesc liber. Nu trebuie să judecăm. Trebuie să simțim. Dacă vrei, nu te opri. Dacă nu, niciun gest. Dar nu te rușina.
Ilinca stătea pe prosopul ei, cu picioarele îndoite, mâinile în jurul genunchilor. Respira adânc. Încă se adapta. Nu era frică. Era emoție. Ca un copil care intră într-o pădure pentru prima dată și nu știe dacă să fugă sau să danseze.
Eu eram lângă ea. O priveam. O simțeam. Îi iubeam fiecare tremur al ei.
Între timp, un bărbat s-a ridicat. Tânăr, brunet, ochi verzi ca pădurea de toamnă. Piele bronzată, musculatură fină, dar nu ostentativă. A zâmbit. Nu cu poftă. Cu admirație. A venit spre ea. Încet. Fără grabă.
— Pot să te iubesc? a zis, cu o voce caldă, profundă.
Ilinca s-a uitat la mine. Ochii ei întrebători, temători, dar și aprinși de curiozitate.
— Paul... ce fac?
— Dacă vrei, lasă-l, am zis, cu mâna pe genunchiul ei. Nu e trădare. Nu e joc. E dar. Te-a văzut. Nu doar corpul. Pe tine. Dacă simți că vrei, nu te opri. Dacă nu, doar zâmbește și spune nu. Dar nu refuza din frică.
A respirat adânc. A dat din cap. A întins mâna.
Bărbatul a tras-o ușor. A așezat-o în fața lui. A dus degetul la bărbia ei. I-a ridicat capul.
— Ești frumoasă, a zis.
A sărutat-o. La început, blând. Apoi mai tare. Limba lui a pătruns în gura ei, ca un dans. Ilinca a gemut. A închis ochii. A simțit cum plăcerea îi urcă din fund, din pântece, din piept.
Mâna lui a coborât pe gât. Pe piept. A cuprins un sân. A simțit greutatea lui. A rotit degetul în jurul sfârcului. Ilinca a aruncat capul în spate.
— Oh... da...
— Simți? am zis eu, de lângă ea. Nu e greșit. E libertate. E viață. Ești în siguranță.
Ea a dat din cap. A deschis ochii. A zâmbit.
Bărbatul a coborât. A desfăcut ușor picioarele ei. A văzut-o — roz, udă, pulsând. A atins-o cu degetul. Ușor. Apoi mai tare. A introdus un deget înăuntru. Apoi doua. A mișcat în ea. Sus. Jos. Circular.
— Paul... am venit... a gemut, cu ochii închiși.
A venit. Adânc. Tare. A tremurat. A aruncat capul în spate. A strâns mușchii.
— Știu, am zis. Și e frumos. Nu te opri.
A fost luată de alții. Un alt bărbat — mai înalt, cu părul roșcat — a venit. A sărutat-o pe coapse. A lins-o. A făcut-o să vină a doua oară. Apoi o femeie — blondă, cu ochi albaștri — a venit. A sărutat-o pe gât. Pe sân. A mângâiat-o între picioare. Ilinca a răspuns. A atins-o. A sărutat-o. A venit a treia oară — mai puternic. Mai lung.
Apoi un cuplu — el olandez, ea franceză — a venit. El a pătruns-o lent. Penetrarea a fost profundă, calmă. Ea l-a primit. A simțit cum plăcerea o inundă. A venit a patra oară. Apoi el a venit în ea. A gemut în gura ei.
Era complet transformată. Pielea-i lucea de sudoare. Părul ud îi cădea pe față. Râdea. Plângea. Gemu. Toate odată.
— Nu mai știu câte am avut, a zis, cu vocea tremurândă. Dar e... liber. E ca și cum aș respira pentru prima dată.
— Vezi? am zis, trăgând-o în brațe. Nu e rușinos. E iubire. E trup. E viață. Ești liberă.
Apoi a văzut bărbatul în vârstă.
Stătea într-un colț. Singur. Pielea-i era zbârcită, încărunțită. Spatele îi era ușor încovoiat. Ochii — adânci, plini de tristețe. Nimeni nu-l atinsese. Nimeni nu venise spre el. Femeile se dădeau la o parte când se apropia. Nu din ură. Din indiferență.
Ilinca s-a uitat la mine. Ochii-i erau plini de întrebări.
— Ce fac, Paul?
— Dacă vrei, du-te la el. Nu pentru sex. Pentru iubire. Pentru că și el e un suflet. Și într-o zi, toți vom fi ca el. Nu învelișul contează. Inima.
A respirat adânc. A mers spre el.
S-a așezat în spatele lui. A lipit sânii de spatele lui. A început să-l mângâie pe piept. Pe brațe. Pe picioare. Ușor. Cu blândețe. Ca și cum ar fi mângâiat un copil.
El a tresărit. A respirat greu.
— Nu m-a mai atins nimeni de ani de zile, a zis, cu glasul rupt. Nici măcar o palmă prietenoasă.
— ... |
Transformarea - ultima parte
