A doua zi după naufragiu, Alex se trezi cu fața în nisip, iar soarele abia începea să-i atingă pielea. Avea 32 de ani, ochi cenușii ca fumul stins, trup puternic, dar sufletul sfărâmat. Lucrase pe nave comerciale peste tot Pacificul, fugind de oraș, de relații care se terminaseră ca niște promisiuni rupte, de sentimentul că nu aparține nicăieri.
Barca lui fusese sfâșiată de o stâncă ascunsă sub valuri. Nu fusese nicio explozie. Nici strigăte. Doar apă rece care-l trăgea în jos, ca o mână blândă dar fermă.
Când s-a trezit, era singur. Pe o insulă necunoscută. Mică. Sălbatică. Fără urme de om. Palmierii se arcuiau ușor spre el, ca niște martori tăcuți ai venirii sale.
N-avea hrană. Apă. Haine. Doar amintiri grele.
Pentru opt nopți, a supraviețuit. A băut din coaja palmierilor. A mâncat fructe necunoscute. A dormit sub stânci, ascultând oceanul cum respira ca un zeu adormit.
Dar a noua noapte… a fost diferită.
Cerul s-a tremurat. O rază albăstruie a coborât din vârful munților. Nu era fulger. Nu era stea căzută. Era o prezență.
Și ea a apărut.
Înaltă. Goală. Pielea lucind ca sideful ud, reflectând galaxiile din fundul ochilor ei. Păr lung, argintiu, plimbându-se într-un vânt invizibil. Ochii — două nebuloase verzi, adânci, infinite. Nu zâmbea. Dar privirea ei era ca o mână care-ți atinge tâmplele când dormi agitat.
Alex a vrut să vorbească. Ea a ridicat palma. Un semn. Nu pentru tăcere. Pentru prima ascultare.
— Nu ești pierdut, a spus direct în mintea lui, ca un fluviu cald. Te-am găsit.
El a simțit cum inima îi sare din piept. Nu din frică. Din necunoaștere.
Ziua următoare
Ea a venit cu apă curată, dintr-o crăpătură de stâncă. Cu fructe roșii, dulci, care-i umpleau sângele de energie. În a treia zi, a dansat — fără muzică, dar cu mișcări care păreau să creeze armonie în aer. El a simțit cum i se relaxează mușchii, cum durerea din spate dispare.
În cea de-a patra noapte, ea a venit lângă focul lui.
S-a dezbrăcat fără rușine. Ca un copac care-și lasă coaja.
Corpul ei nu era uman. Și totuși — perfect.
Linii lungi, fluide. Sânii alungiți ușor, ca petale de floare închisă, sfârcurile strălucind ca niște puncte de lumină. Talia mai subțire decât pieptul, echilibrată de un fund rotund, elastic, care părea să vibreze la fiecare pas. Coapse lungi, fine, dar puternice — ca ale unei zeițe care poate traversa munți într-un salt.
Alex a stat nemișcat.
— Te temi? a întrebat ea, gândul ei intrând în al lui ca o mână călduroasă.
— Da… Dar nu pentru că ai să mă rănești. Pentru că am senzația că voi dispărea. Că dacă te ating prea mult, voi înceta să fiu Alex.
Ea a zâmbit. A înaintat încet. Pielea ei strălucea, de parca fiecare celulă ar conține o stea mică.
— Nu vei dispărea. Te vei naște din nou.
A întins mâna. L-a atins pe piept.
Un curent cald i-a străbătut corpul, pornind din stern și coborând până la coapse.
— Simt… ceva… nu e electricitate… e altceva…
— Este viața mea care te recunoaște pe a ta, a spus ea. Sângele tău bate la același ritm cu frecvența planetei mele. Armonia divină.
L-a privit adânc în ochi. Apoi s-a aplecat și i-a luat penisul în palmă.
Era mare — nu exagerat, dar puternic, drept, plin de viață. Capul lucind ușor în lumina lunii.
— Este frumos, a șoptit. Este ca un copac. Solid. Protejează rădăcinile.
Alex a tremurat.
— Mă… mă dorești chiar așa? După toate aceste zile?
— Te doresc de când te-am văzut prima dată, prăbușit pe plajă. Atunci erai mort în interior. Acum… pulsăm amândoi.
L-a mângâiat. Sus. Jos. Cu palma umedă, ca dacă ar fi transpirat din iubire. Fiecare mișcare era calculată — nu pentru a-l face să aibă orgasm, ci pentru a deschide o alta cale de comunicare.
— Vreau să simți fiecare centimetru al tău ca un dar. Nu doar pentru mine. Pentru univers.
Ea s-a întins pe nisip. Coapsele lungi, desfăcute ușor. Vulva ei nu era ca a unei femei pământene. Era mai fină, mai strâmtă, dar conturată cu o linie ușor luminescentă — ca un râu subteran de energie.
— Poți intra? a întrebat, cu ochii închiși. Dacă intri, nu vei ieși niciodată așa cum ai fost până acum.
— Nu vreau să ies, a șoptit el. Vreau să rămân cât mai mult în tine.
S-a apropiat. Vârful a atins buzele ei — ude, vibrante, ca dacă ar respira.
— Este caldă… mai caldă decât orice…
— Este centrul meu energetic. Acolo unde viața pornește și se întoarce.
A intrat — încet. Milimetru cu milimetru.
— Doamne… e atât de strâmtă… parcă mă sugrumă blând…
— Musculatura mea se adaptează la tine. Este prima dată când primesc un bărbat uman. Simt… fiecare nerv al tău.
Pe măsură ce pătrundea, Alex simțea lucruri imposibil de explicat:
- Fiecare mușchi vaginal se contracta independent, ca niște degete delicate care-l „salutau”.
- Un puls profund, ca un bătăi de inimă în fundul vaginului și o senzație de absorbție, ca și cum energia lui nu doar pleca, ci era transformată.
— Ce-mi faci? Sunt… amețit…
— Îți iau dorința și o transform în iubire. Tu îmi dai trup, eu îți dau suflet.
În interiorul ei, sistemul reproductiv nu funcționa ca la oameni. Avea un organ central care pulsa la fiecare penetrație, colectând sperma nu pentru reproducere, ci pentru stocare energetică — ca un cristal care absoarbe lumină.
— Te simt… tot… nu doar penisul. Te simt în coloana mea. În creier. În inimă.
— Ai fost primul care a vrut să vină în mine și să rămână.
Ea a început să se miște. Lent. Rotind bazinul. Arcuindu-se ca un arc de violoncel.
— Mișcă-te cu mine. Nu repede. Ca doi copaci în bătaia vântului. Unul se pleacă, celălalt se ridică.
El o urma. Trupurile lor se sincronizau. Nu ca două persoane, ci ca două forțe ale naturii.
— Simt că nu mai am picioare… par că plutesc…
— Pentru că nu mai ești doar pe Pământ. Ești în spațiu. Cu mine.
La un moment dat, ea a aruncat capul în spate. Din vulva ei a izvorât o lumină albastră, subțire, ca un fir de laser. A durat doar o secundă. Apoi a dispărut.
— Ce… ce a fost asta?!
— Orgasmul meu. El emite energie pură. Este modul nostru de a comunica cu cosmosul. Și tu… ai fost canalul.
El a simțit cum propriul orgasm explodează — dar nu doar în ea. În aer. În nisip. În cer.
Jeturi reci, calde, tremurătoare au pătruns în profunzimea ei. Ea l-a strâns cu mușchii interni, ca o geantă magnetică.
— Te primesc. Toată iubirea ta. Toată durerea ta. Le transform în lumină.
Rămaseră lipiți. Transpirați. Obosiți. Împliniți.
— Ce simți acum? a întrebat ea, cu ochii deschiși, reflectând stelele.
— Că nu am mai fost niciodată atât de viu. Dar și… că sunt gol. Nu fizic. În suflet. De parcă ai fi scos tot ce era fals din mine.
— Pen... |
