Îmi place să ling pizda. Nu e o frază pe care o spun ca să șochez. E un adevăr greu, direct, care stă undeva adânc în mine și se activează de fiecare dată când mă gândesc la ea. Cuvântul însuși are o greutate specială. „Pizdă”. Sună umed. Sună deschis. Sună ca ceva ce poți simți pe limbă chiar înainte să o atingi. Când îl rostesc, îmi umple gura și creierul deodată, ca un val scurt de plăcere stupidă și intensă. Nu e doar un cuvânt. E o invitație. E o promisiune.
Dar nu e vorba doar de cuvânt. E vorba de gest. De a mă așeza acolo, între picioare, de a-mi apropia fața și de a o simți pe toată pielea. Ador să o simt pe toată fața. Nu doar pe buze, nu doar pe limbă. Pe toată fața. Pe obraji, pe bărbie, pe nas, pe frunte. Să o lipești de mine până când pielea mea e udă și caldă și miroase a ea. Să respir adânc și să las mirosul ăla greu, dulce, animalic să-mi umple nările și să-mi coboare în piept. Să-l am în gură fără să fi început încă să ling. Să-l gust din aer.
Apoi limba. Limba e instrumentul principal. O pun pe ea și o las să alunece. Încet la început. De jos în sus, de la intrare până la clitoris, apoi înapoi. Simt textura. Simt căldura. Simt cum se deschide puțin sub presiunea limbii. Nu mă grăbesc. Nu vreau să termin. Vreau să stau. Vreau să ling continuu. Ore. Zile, dacă s-ar putea. Să mă pierd acolo până când timpul dispare și nu mai rămâne decât gustul, mirosul și senzația de piele udă pe fața mea.
Îmi place să o desfac cu degetele în timp ce o ling. Să o țin deschisă, să văd totul, să am acces complet. Să ling adânc, să împing limba înăuntru, să o simt cum se strânge în jurul ei. Să o sug. Să o țin între buze și să o simt cum pulsează. Să mă joc cu clitorisul. Să-l ling în cercuri mici, să-l sug ușor, să-l apas cu limba până când simt că se întărește și începe să tremure. Și totul pe fundalul ăla constant de umezeală care se scurge pe bărbie, pe gât, pe piept.
Dar la doar un fleac distanță e găoaza. Aia mică, strânsă, intensă, care stă acolo și așteaptă. Și aici începe o altă bucurie. O bucurie diferită, mai grea, mai interzisă, mai profundă. Îmi place să mă mut puțin mai jos. Să trec de la pizdă la găoază fără să ridic fața. Să o ling și pe ea. Să o simt sub limbă, diferită, mai strânsă, mai densă. Să o cercetez. Să o deschid puțin cu limba. Să o gust. Să o miros. Să o ating.
Bucuria de a linge găoaza e ceva special. E o plăcere care vine din contrast. Din faptul că e mai ascunsă, mai intimă, mai încărcată. Când limba mea o atinge, simt o tensiune diferită. O rezistență ușoară. O căldură care vine din altă parte. Și când o ling, când o cerculez, când o împing puțin, ceva se deschide în mine. O foame. O nevoie de a rămâne acolo. De a o gusta mai mult. De a o mirosi mai adânc. De a o avea pe toată limba.
Ador să trec de la pizdă la găoază și înapoi. Să le am pe amândouă pe față în același timp. Să ling pizda și să simt găoaza la doar câțiva centimetri. Sau invers. Să stau cu limba pe găoază și cu nasul pe pizdă. Să respir din amândouă. Să am gustul amestecat. Să am mirosul amestecat. Să am fața complet udă, complet acoperită, complet ocupată.
Bucuria de a linge găoaza nu e doar fizică. E și mentală. E ideea că fac ceva intens, ceva care cere prezență totală. E abandonul. E faptul că renunț la orice altceva și mă las absorbit de un gest repetat la nesfârșit. Ling găoaza. Ling. Ling. Și încă o dată. Și încă o dată. Până când nu mai există gânduri. Până când nu mai există timp. Până când totul e doar limba mea pe ea.
Uneori stau cu limba pe pizdă și cu degetul pe găoază. Alteori invers. Alteori le ling pe amândouă în același timp, fața complet îngropată, nasul apăsat, gura ocupată, mintea goală. Nu mai gândesc. Nu mai planific. Doar simt. Gustul ăla amestecat. Umezeala. Căldura. Mirosul greu care se lipește de piele și rămâne acolo ore după. Îmi place să ies de acolo cu fața udă, cu părul lipit de frunte, cu buzele umflate și cu gustul încă prezent pe limbă. Îmi place să-l simt ore în șir după.
E o formă de abandon total. Când ling pizda și găoaza, renunț la orice altceva. Nu mai există lumea din afară. Nu mai există timp. Nu mai există gânduri complicate. Există doar limba mea, fața mea și cele două locuri pe care le ador. E o plăcere primitivă, aproape animalică. Nu e elegantă. Nu e curată. E udă, e zgomotoasă, e intensă. Și exact asta îmi place.
Uneori îmi imaginez că stau acolo toată noaptea. Că ea doarme sau se uită la ceva sau pur și simplu stă, iar eu rămân cu fața între picioarele ei, lingând încet, fără să mă opresc. Că mă mut de la pizdă la găoază și înapoi, iar și iar. Că mă trezesc dimineața tot acolo, cu limba încă mișcându-se, cu fața încă udă. Că gustul e primul lucru pe care îl simt când deschid ochii. Că mirosul e primul lucru pe care îl respir. Că nu există altceva pe care să-l vreau mai mult în momentul ăla.
Îmi place și momentul în care ea reacționează. Când se strânge. Când se umezește și mai mult. Când gemetele încep. Când mâinile ei se strâng în părul meu. Când își împinge șoldurile spre fața mea. Când îmi spune să nu mă opresc. Acele momente îmi umplu creierul de bucurie într-un fel pe care puține alte lucruri reușesc să o facă. E o confirmare. E o dovadă că ceea ce fac are sens. Că limba mea e exact unde trebuie să fie. Fie pe pizdă, fie pe găoază.
Nu e vorba doar de a o face pe ea să vină. E vorba de a sta acolo. De a linga. De a gusta. De a mirosi. De a atinge. De a avea fața complet acoperită. De a trece de la pizdă la găoază și înapoi, iar și iar, până când totul se amestecă și nu mai știu unde începe una și unde se termină cealaltă. Până când totul e doar umezeală și căldură și gust.
Bucuria de a linge găoaza e o parte esențială din toate astea. E ceva ce îmi umple mintea la fel de tare ca pizda. Poate chiar mai tare uneori. Pentru că e mai inte... |
Extaz
