Dimineața, bunica ne pregătise pâine proaspătă, lapte cald și ouă ochiuri sfârâind în tigaie. Ana era deja trează când m-am trezit. După ce ne-am ridicat și eu, și Mara, ne-am adunat cu toții în bucătărie, unde bunica ne aștepta cu masa pregătită. Am mâncat pe îndelete, ascultând poveștile ei despre oamenii din sat și despre treburile care nu se terminau niciodată.
Când am terminat, Mara a fost prima care a propus să ieșim la o plimbare prin sat. Ana a fost imediat de acord, iar eu nu aveam niciun motiv să refuz. Tocmai ne pregăteam să ieșim pe poartă când bunica ne-a strigăt din pridvor.
— Dacă tot mergeți, faceți-mi și mie un bine. Luați coșulețul ăsta și duceți ouăle la tanti Ileana. Mi-a promis că trece pe la mine după-amiază, dar mai bine i le duceți voi acum.
Mara a luat coșul fără să stea pe gânduri, iar bunica ne-a făcut cu mâna, zâmbind mulțumită.
Am ieșit împreună pe poartă, iar soarele dimineții ne mângâia blând. Mara mergea înainte, iar mișcarea ei combina energia juvenilă cu o grație de care nu părea conștientă. Pantalonii scurți cu talie joasă, prinși cu o curea subțire, îi scoteau în evidență fundul obraznic și talia de viespe. Părul îi sărea în ritmul pașilor, iar gâtul ei tânăr, deja bronzat de soarele verii, strălucea într-o nuanță aurie.
Ana, în schimb, mergea alături de mine cu o grație leneșă, aproape felină. Rochia ei de in, lungă până la genunchi, îi îmbrăca formele mai mature și mai rotunjite. Bretelele subțiri îi lăsau umerii goi, iar pielea părea să absoarbă lumina dimineții și să capete un luciu satinat. Când s-a aplecat să-și prindă sandalele, am zărit pentru o clipă linia delicată a șoldurilor, curba naturală care se pierdea sub materialul ușor.
— Ce te uiți așa? Parcă n-ai văzut deja tot? mă întrebă ea în șoaptă, ridicându-se și surprinzându-mi privirea.
— La felul în care se mișcă lumina pe tine, am răspuns, surprins de propria îndrăzneală.
Zâmbetul ei a fost un răspuns suficient.
Ulița satului se întindea înaintea noastră, presărată cu case vechi și grădini îmburuienate. Mara ne aștepta la intersecție, rezemată de un gard de lemn, iar postura ei — cu un picior îndoit și o mână pe șold — părea desprinsă dintr-o fotografie de vară. Tricoul decoltat lăsa să se vadă marginea unei alunițe discrete, iar pantalonii scurți îi evidențiau picioarele tonifiate de sport și de mersul pe bicicletă.
— În sfârșit, spuse ea, fără să pară supărată.
Mergeam acum toți trei în linie, iar drumul ne ducea spre marginea satului. Aerul mirosea a fân uscat și a pământ încălzit de soare. Din când în când, brațul Anei îl atingea pe al meu, o atingere întâmplătoare care nu părea deloc întâmplătoare.
— Țineți minte când alergam pe aici? întrebă Mara, întorcându-se cu spatele la drum și mergând de-a-ndărătelea ca să ne poată vedea. Eram mici și ne credeam invizibili.
— Eram invizibili, spuse Ana, cu vocea moale ca mătasea. Cel puțin pentru adulți.
Privirea ei mi se opri pe buze pentru o fracțiune de secundă, apoi coborî spre gâtul meu, spre tricoul de bumbac care îmi atârna lejer pe corp. Am simțit căldura urcându-mi în obraji.
Mara se opri brusc în fața unei porți de fier forjat, parțial ascunsă de un tei înflorit.
— Stai, nu aici locuiește tanti Ileana? Dar poarta e deschisă…
Ana se apropie de sora ei, iar cele două rămaseră una lângă alta, contrastul dintre ele devenind evident: Mara — compactă, plină de viață, cu mușchii conturați sub pielea netedă; Ana — înaltă, cu linii lungi și curbe blânde, ca o statuie vie în lumina dimineții.
— Poate e în grădină, spuse Ana, iar vocea ei părea să vină de undeva din piept și să vibreze ușor.
Am intrat pe poartă, iar curtea lui tanti Ileana se deschise în fața noastră ca o scenă de teatru. Erau flori peste tot, trandafiri uriași și garoafe roșii, iar în mijloc se afla o fântână acoperită de un umbrar de viță-de-vie.
— Vai, cât e de frumos! șopti Mara, aplecându-se să miroasă un trandafir galben.
Când s-a aplecat, pantalonii i s-au mulat și mai mult pe fundul bombat, iar soarele i-a luminat picioarele, evidențiind rețeaua fină de vene albastre de sub pielea translucidă. N-am putut să nu mă uit. În poziția aceea, tricoul ud i se lipise de piept, și nu mai lăsa loc de imaginație.
Ana, în schimb, rămase în picioare, privind spre casă. Un fir de păr îi scăpase din coadă și îi căzu pe obraz, iar ea îl îndepărtă cu o mișcare leneșă a degetelor. Gestul era atât de natural, atât de intim, încât m-am trezit imaginându-mi cum ar fi să fiu eu acel fir de păr, să fiu mângâiat de atingerea ei.
— Nu e nimeni, spuse ea, întorcându-se spre mine.
Stăteam acum față în față, la câțiva pași distanță, iar parfumul trandafirilor părea să ne înconjoare. Ana își mușcă ușor buza de jos, un gest involuntar care îmi acceleră pulsul.
— Poate ar trebui să căutăm în spatele casei, sugeră Mara, îndepărtându-se deja spre o poartă laterală și dispărând în spatele unui tufiș de zmeură.
Rămăseserăm singuri.
Tăcerea dintre noi era plină de posibilități. Ana făcu un pas spre mine, iar rochia i se legănă, dezvăluindu-i pentru o clipă coapsa cu pielea fină.
— Despre azi-noapte… începu ea, cu vocea abia auzită.
— Nu trebuie să…
— Vreau, spuse ea, oprindu-se la un braț distanță de mine. Mi-a plăcut mult.
Niște cuvinte simple: „Mi-a plăcut mult.” Ma facura sa simt ca un rege.
Înainte să pot răspunde, Mara strigă din spatele casei:
— Am găsit-o! Vine încoace!
Ana zâmbi — un zâmbet secret, numai pentru mine — apoi se întoarse și porni spre vocea surorii ei. Am urmărit-o cum mergea, cum i se mișcau șoldurile sub materialul ușor și cum soarele îi juca în părul prins neglijent.
Ana se uită la mine, iar în privirea ei am citit o întrebare. Voiam să fiu eu cel care îi arăta locuri secrete. Voiam să fiu eu cel care îi făcea inima să bată mai tare.
Dar, pentru moment, eram doar trei verișori, într-o vară nesfârșită, cu un drum care ne aștepta spre pârâu.
— Hai, spuse ea. De data aceasta, mâna ei mi-a găsit cu adevărat palma, iar degetele ni s-au împletit pentru o secundă scurtă și fierbinte, înainte ca ea să se retragă.
Am pornit spre poarta din spate, iar soarele deasupra noastră promitea o zi lungă, plină de descoperiri.
Mara apăru în poarta laterală, trăgând după ea un băiat de vârsta noastră. Era înalt și slab, cu o pereche de ochelari care îi alunecau mereu pe nas și cu aerul cuiva care nu era obișnuit să cunoască oameni noi.
— El este Mihai, nepotul lui tanti Ileana, spuse Mara entuziasmată. Stă aici în fiecare vară și știe toate cotloanele din jurul satului.
Mihai ridică timid mâna.
— Salut…
Ne salută pe fiecare pe rând, dar când privirea îi întâlni ochii Anei, rămase o clipă fără cuvinte. Se vedea că încerca să pară stăpân pe el, însă roșeața care îi urcă în obraji îl trădă imediat.
Ana îi zâmbi politicos.
— Îmi pare bine, Mihai.
— Și… mie.
Mara izbucni în râs.
— Nu te speria. Așa face cu toată lumea când cunoaște pe cineva nou.
— Nu e adevărat, protestă Mihai, stânjenit.
— Ba este.
Ana și cu mine am râs, iar tensiunea se risipi aproape imediat.
După câteva secunde de liniște, Mihai își drese glasul.
— Dacă aveți chef… v-aș putea arăta un loc. Nu vine aproape nimeni pe acolo.
— Ce fel de loc? întrebă Mara, deja curioasă.
— E lângă pârâu. Un fel de poiană ascunsă. Bunicul mi-a arătat-o când eram mic și de atunci merg acolo de fiecare dată când vin în vacanță.
— Există și un pârâu? întrebă Ana.
— Da. Și o cascadă mică. Nu apare pe niciun drum și trebuie să cobori prin pădure ca să ajungi.
Mara bătu din palme.
— Gata! Acolo mergem!
— Dacă nu vă e teamă să vă murdăriți încălțările, zâmbi Mihai.
— După două zile la țară? Cred că am trecut deja de etapa asta, am spus eu.
Toți au râs.
Mihai deschise poarta din spatele curții și ne făcu semn să-l urmăm.
— Drumul nu e lung, dar trebuie să mergeți unul câte unul pe potecă.
Mihai porni primul pe poteca îngustă, dând din când în când la o parte crengile care atârnau peste drum.
— Aveți grijă pe aici. După ploaie se face noroi și alunecă.
Mara îl urma îndeaproape, bombardându-l cu întrebări.
— De unde știi locul ăsta?
— Bunicul mă aducea aici când eram mic.
— Și n-ai spus nimănui până acum?
— N-am prea avut cui.
Eu și Ana mergeam câțiva pași mai în urmă. Poteca era atât de îngustă încât, din când în când, umerii ni se atingeau fără să vrem. Niciunul nu se grăbea să se depărteze.
Printre copaci pătrundeau raze subțiri de lumină, iar aerul mirosea a pământ umed și mentă sălbatică.
— Parcă am intrat într-o altă lume, spuse Ana aproape în șoaptă.
— Și încă nici n-am ajuns.
Ea își întoarse capul spre mine și zâmbi.
— De unde știi?
— Pentru că Mihai pare prea mândru de locul ăsta. Sigur ascunde ceva.
Ana râse încet.
Îmi plăcea râsul ei. Nu era zgomotos. Venea firesc, ca și cum fiecare zâmbet îi lumina pentru o clipă întreaga față.
Poteca cobora tot mai abrupt.
Într-un loc, rădăcinile unui stejar ieșeau din pământ ca niște trepte neregulate.
Mara le sări fără probleme.
Mihai o urmă.
Când veni rândul Anei, talpa îi alunecă ușor pe una dintre rădăcini.
Instinctiv am prins-o de braț.
Pentru o clipă timpul păru să încetinească.
Ea își sprijini mâna de umărul meu ca să-și recapete echilibrul, iar fețele noastre ajunseră atât de aproape încât îi puteam vedea câteva pistrui abia vizibili pe nas și reflexele aurii din ochi.
- Mulțumesc… spuse încet.
- Cu plăcere.
- Cu plăcere.
Nici eu nu mă grăbeam să-i dau drumul. Am prins-o de talie și am tras-o mai aproape. Nu s-a ferit, așa că am sărutat-o pe buzele ei frumoase, întredeschise. Mara și Mihai erau mai în față, noi eram ascunși de niște tufișuri și nu ne puteau vedea. Gustul și fierbinteala buzelor ei m-au aprins, Ana m-a prins de ceafă cu o mână și cu cealaltă de fund, lipindu-se de mine. Îi simțeam sânii prin rochie și am simțit o erecție spontană. A simțit-o și ea probabil pentru că s-a oprit pentru o secundă.
- Ce avem aici? spuse ea, punându-mi mâna peste erecția mea.
- Hei! strigă Mara din față. Mai veniți și voi sau vă mutați în pădure?
Ne-am desprins aproape în același timp.
Ana își mușcă ușor buza, încercând să-și ascundă zâmbetul.
- Cred că am fost prinși.
- Poate nu, am spus eu.
- Sa speram
Am continuat să mergem, de data aceasta puțin mai aproape unul de celălalt.
După încă câteva minute, pădurea se deschise brusc.
În fața noastră se afla o poiană pe care niciunul dintre noi nu și-ar fi imaginat că o ascunde pădurea.
Pârâul curgea liniștit peste pietre rotunjite, iar câțiva metri mai sus apa se revărsa peste o stâncă acoperită cu mușchi, formând o cascadă mică. Lumina soarelui pătrundea printre coroanele copacilor și făcea apa să strălucească asemenea sticlei.
- Uau…, șopti Ana.
Nu știam dacă privea cascada sau pur și simplu încerca să cuprindă cu privirea tot locul.
Mara era deja desculță.
- Eu intru prima!
- Apa e rece, o avertiză Mihai.
- Și mai bine!
Intră până la glezne și scoase imediat un țipăt.
- Mamă… e înghețată!
Râsetele noastre umplură poiana.
Ana se apropie de marginea apei și se aplecă să atingă suprafața limpede.
O șuviță îi alunecă peste obraz.
Fără să mă gândesc, i-am făcut semn.
— Stai puțin…
Ea mă privi întrebător.
— Ai…
Am ridicat mâna și i-am prins ușor șuvița de păr, așezând-o după ureche.
Gestul dură doar o secundă.
Dar când degetele mele îi atinseseră obrazul, ea rămase nemișcată.
Ochii ni se întâlniră.
În jurul nostru se auzea doar apa.
Niciunul nu spuse nimic.
— Așa e mai bine, am murmurat.
Ana zâmbi încet.
— Mulțumesc.
În clipa următoare, un jet rece de apă mă lovi direct în spate.
— Gata cu privitul! râse Mara. Veniți și voi!
M-am întors ud leoarcă.
Mara râdea în hohote, iar Mihai încerca fără succes să pară că nu fusese complice.
Ana izbucni și ea în râs.
— Cred că meritai asta.
— Chiar așa?
— Absolut.
M-am aplecat, am umplut palmele cu apă și, fără avertisment, am stropit-o.
Ea scoase un mic strigăt de surpriză, apoi mă privi cu un zâmbet provocator.
— Deci așa jucăm…
În mai puțin de un minut, toată poiana răsuna de râsete, iar apa sărea în toate direcțiile. Mara, cu energia ei debordantă, se apropie de mine ca să mă stropească, dar alunecă pe o piatră și mă apucă de braț ca să nu cadă. Ne-am trezit amândoi într-un echilibru instabil, iar râsul ei răsună atât de aproape de urechea mea, încât îi simțeam vibrația pe piele.
- Ai grijă, am spus, deși nu voiam deloc să-i dau drumul.
- Sau ce? mă provocă ea, privindu-mă drept în ochi cu acea expresie jucăușă.
Înainte să răspund, Ana ne stropi pe amândoi din nou, iar Mara se întoarse spre ea să se răzbune. Dar în acel moment, când Mara se aplecă să ia apă, tricoul ei umed îi atârna greu pe corp, conturând totul cu o claritate care îmi tăie respirația.
Îl mai văzusem o dată așa, la lac, când ieșise din apă cu tricoul ud lipit de piele. Dar acum, în lumina poienii, cu tricoul alb transformat într-o peliculă transparentă peste sânii ei fermi și cu aerul jucăuș încă prezent în privire, simțeam că ceva se schimbase între noi. Mi-a simțit privirea și s-a întors, nu cu sfială, ci cu o încetineală calculată, lăsându-mă să văd cum materialul ud îi mula formele atletice și evidenția contrastul dintre pielea bronzată și fibrele albe, ușor transparente.
— La ce te uiți așa? întrebă ea, dar tonul nu era acuzator, ci provocator.
— La aceeași fată de la lac, am răspuns, surprins din nou de propria sinceritate.
Zâmbetul ei se lărgi, iar în ochii ei am citit că își amintea și ea acel moment și că îl păstrase la fel de viu ca mine. Ana se apropie de noi, udă și ea. Pentru o clipă, cele două surori rămaseră acolo, cu hainele lipite de trup, râzând și privindu-mă fiecare cu o căldură diferită, dar la fel de intensă.
— Hai să ne uscăm puțin, sugeră Mihai, care părea intimidat de atmosfera dintre noi.
Dar noi trei am mai rămas în apa rece, într-o bulă de timp în care totul părea posibil, privirile spuneau mai mult decât cuvintele, iar vara aceea nesfârșită abia începea să-și arate adevăratele fațete.
Pentru prima dată după multă vreme, aveam senzația că timpul se oprise în loc.
După ce am mai stat câteva minute lângă pârâu, Ana privi spre cer.
— Ar trebui să ne întoarcem. Bunica sigur se întreabă pe unde suntem.
— Așa repede? protestă Mara.
— Putem reveni și mâine.
Mihai încuviință.
— Oricum voiam să vă arăt și moara veche. N-am fi avut timp astăzi.
Am pornit înapoi pe potecă, iar când am ajuns în curtea lui tanti Ileana, bătrâna ieșise deja în pridvor.
— V-a plăcut plimbarea?
— Foarte mult, răspunse Mara. Mihai ne-a promis că mâine ne duce și la moara veche.
Tanti Ileana zâmbi.
— Atunci să aveți grijă pe unde umblați.
Mihai ne conduse până la poartă.
— Ne vedem mâine?
— La nouă? propuse Mara.
— La nouă, aprobă el.
Ne-am salutat, iar Mihai rămase în poartă, urmărindu-ne cum ne îndepărtăm pe uliță.
După câțiva pași, Mara se întoarse spre Ana.
— Îmi place de Mihai. E cam timid, dar știe niște locuri extraordinare.
— Da, spuse Ana zâmbind. Și cred că mai are multe de arătat.
Am continuat drumul spre casa bunicii, cu soarele încă sus pe cer și cu gândul că aventura de abia începuse.
Am mers câteva zeci de metri în liniște. Deodată, Ana se opri.
— Mara…
— Da?
— Tu du-te înainte la bunica. Eu și Alex ne întoarcem puțin până la locul pe care ni l-a arătat Mihai.
Mara o privi lung.
— Acum? De ce?
Ana ridică ușor din umeri.
— Vreau să-l mai văd o dată.
— Dar l-am văzut acum cinci minute.
Ana zâmbi.
— Tocmai de asta. Parcă am trecut prea repede pe acolo și nici n-am apucat să mă uit cum trebuie.
Mara își îngustă ochii.
— Sau vrei doar să rămâneți singuri?
Pentru o clipă, Ana păru prinsă pe nepregătite, apoi izbucni într-un râs scurt.
— Ce-ți mai trece prin cap! Dacă voiam să rămânem singuri, găseam un motiv mai bun.
Mara continuă să o privească încă o secundă, încercând să-și dea seama dacă glumea sau nu.
— Bine… fă cum vrei.
Se întoarse spre mine.
— Aveți grijă să nu vă prindă întunericul.
— Nu stăm mult, îi răspunse Ana.
Mara ridică din umeri și porni singură spre casa bunicii.
Am urmărit-o până dispăru după cotul uliței. Abia atunci Ana își întoarse privirea spre mine.
Un zâmbet discret îi apăru în colțul gurii.
— Hai.
Am pornit înapoi pe poteca îngustă, iar de data aceasta tăcerea dintre noi era diferită. Nu mai era acea tăcere timidă, plină de neîncrederi. Era o tăcere încărcată, fierbinte, în care fiecare pas ne apropia de ceva inevitabil.
Ana mergea în fața mea, iar privirea îmi aluneca obsesiv pe spatele ei, pe curba șoldurilor care se mișcau sub rochia de în ca o undă calmă, dar plină de promisiune. Soarele de amiezii îi făcea părul să strălucească într-un fel ciudat, aproape supranatural, iar eu mă simțeam amețit, captiv de felul în care lumina îi mângâia fiecare linie a trupului.
Când am ajuns în poiană, lumina se schimbase. Razele treceau acum printr-un unghi mai sus, transformând iarba în aur și apa pârâului în argint viu. Era ca și cum locul însuși ne aștepta, pregătit pentru noi.
Ana se opri în mijlocul poienii și se întoarse spre mine. Nu zâmbea. Nu spunea nimic. Doar mă privea cu acei ochi care păreau să fi înghițit toată lumina zilei, adânci și întunecați, plini de o întrebare pe care eu o simțeam arzând în piept.
- Ești sigură? am întrebat, iar vocea mi-a ieșit răgușită, străină de mine.
În loc de răspuns, ea își deschise lent cureaua rochiei. Materialul ușor alunecă pe brațe și pe șolduri, adunându-se la picioarele ei ca o poală de rouă. Rămase doar în lenjerie, pielea ei albă strălucind în contrast cu iarba verde închis, trupul ei înalt și zvelt parcă sculptat din lumina însăși. Sânii îi ridicau materialul subțire al sutienului, iar eu simțeam cum gura mi se usucă, cum pulsul îmi bubuie în tâmple, în gât, în tot corpul.
- Dezbracă-mă de tot, spuse ea, fermă, dar blândă în același timp, cu vocea ca un freamăt în aerul încălzit.
- I-am desfăcut sutienul, și mi-a luat un moment să găsesc închizătoarea, degetele mele stângace bâjbâind după acel mecanism pe care nu-l mai atinsesem niciodată. Când s-a deschis în sfârșit, i-am lăsat sânii liberi în adierea vântului. Sfârcurile i se întăriseră deja, înfiorate de aerul cald și de anticipare, iar eu simțeam cum dorința mi se strângea în pântece, ca o durere dulce și insistentă. Apoi i-am dat jos chiloții, dezvăluind-o complet, și pentru o clipă am rămas fără suflare, privind armonia trupului ei, curba coapselor și lumina care i se juca pe piele ca pe o suprafață de mătase. Nu mai văzusem niciodată o fată goală, nu așa, in lumina zile , in mijlocul naturii, și simțeam cum tot corpul meu tremura de emoție și de frică deopotrivă.
-
- M-am aplecat între coapsele ei, dar ezitarea mea trebuie să fi fost vizibilă, pentru că mâinile îmi tremurau și nu știam unde să le pun, pe coapsele ei, pe iarbă, pe trupul meu.
- Spune-mi cum să fac, am șoptit, ridicând privirea spre ea și simțindu-mă deopotrivă pierdut și arzând de dorință. Nu am mai... nu știu...
Ana zâmbi, și în zâmbetul acela nu era nicio batjocură, doar căldură, doar răbdare. Ana îmi scoase tricoul, iar când mâinile ei îmi atinseră pieptul, am simțit cum toată pielea mea se ferea sub palmele ei, ca și cum fiecare poră s-ar fi trezit. Apoi îmi scoase pantalonii, și rămăsei și eu gol, în fața ei, cu tot ce simțeam întipărit pe față. Se întinse pe spate, pe iarbă, așezându-și hainele mele sub trup. Își ridică privirea spre mine cu o încetineală leneșă, plină de încredere. Apoi, cu o mână, îmi ghidă capul spre zona ei intimă și își desfăcu mai mult picioarele, oferindu-mi o priveliște care îmi tăie respirația: umezeala discretă, promisiunea arzând în aerul dintre noi.
- Ușor, mai întâi, spuse ea, cu vocea îngroșată și abia recognoscibilă. Ca și cum ai săruta ceva prețios. Și nu te gândi, doar simte.
M-am aplecat, simțind cum iarba îmi zgâria ușor coatele și cum inima îmi bubuia în piept atât de tare încât eram sigur că și ea o auzea. Ea își așeză mâna pe ceafa mea, fără să mă împingă, ci doar ghidându-mă, iar atingerea degetelor ei pe ceafă îmi trimise un fior cald pe șira spinării. Când buzele mele îi atinseră pielea fină de pe interiorul coapselor, ea tremură, iar eu îi simțeam fiecare fior sub buze și fiecare răsuflare ca pe un vânt fierbinte. Nu știam ce fac, dar știam că vreau s-o fac bine, și mă concentram pe fiecare sărut ca și cum ar fi fost singurul lucru din lume.
- Sus, puțin mai sus, mă îndrumă ea, iar cuvintele îi ieșiră ca un suspin.
Am urcat, sărutând fiecare centimetru de piele, simțind cum pulsul ei bate acolo, sub buzele mele, cum aroma ei, acel miros dulce-sărat al dorinței, îmi umplea nările, amețindu-mă. Când am ajuns în sfârșit la intimitatea ei, am ezitat o clipă, cu buzele aproape lipite de ea, și am simțit căldura ei pe față, umedă, pulsândă. Am sărutat-o ușor, ca și cum aș fi sărutat ceva fragil, și apoi am lins, o singură dată, lent, de jos în sus, și gustul acela, dulce-sărat, puternic, îmi umplu gura și îmi ameți simțurile. Era ca și cum aș fi băut ceva pe care nu-l mai gustasem niciodată, și care îmi era acum sete și foame deopotrivă.
- Limba, spuse ea, iar degetele i se încleștară în părul meu, trăgând ușor, dar insistent. Ușor, în sus, și ține-ți limba moale, nu o încorda. Mișc-o de parcă ai linge o înghețată.
Am deschis gura și am lins ușor, de jos în sus, simțind cum ea se încordează, cum șoldurile i se ridică ușor spre mine, căutând. La început mi se părea ciudat, nu știam cât de tare să apăs, nu știam dacă respir corect, și la un moment dat mi-am dat seama că uitasem să respir, și am tras aer pe nas, și Ana chicoti ușor, și în chicotitul acela era atâta căldură încât mi-a trecut toată stângăcia. Ea îmi ghida capul cu mâna, arătându-mi unde să stau, cum să-mi mișc limba, când să fiu mai ferm, când să mă opresc să respire, cât de tare să apăs, iar eu eram lut în mâinile ei, absorbit de reacțiile ei, de modul în care corpul ei se deschidea sub atingerea mea.
- Acolo, șopti ea, cu vocea încordată, capul dat pe spate și sânii ridicându-se și coborând în ritmul respirației grele. Mai multă presiune... și puțin mai repede, dar nu prea repede... da, exact așa.
Am ascultat, ghidat de sunetele ei, de modul în care își mișca șoldurile, de mâna ei care mă împingea sau mă trăgea, dictând ritmul. Când am găsit acel loc pe care-l căuta, am simțit cum se strânge sub limba mea, cum coapsele i se strâng pe lângă capul meu, și un gemăt lung îi scăpă din gură, și în gemătul acela am simțit că tot ce conta era că eu, eu o făceam să simtă asta, și mândria aceea se amesteca cu dorința până când nu mai puteam să le deosebesc. Ea era profesorul meu, iar eu eram un elev dornic, absorbit de reacțiile ei, de gemetele acelea înălțate ca... |
Poveste de vara - capitolul 3
