Întâlnirea la petrecere
Soarele își trăgea încet călcâiele peste culmile Apusenilor, iar satul fremăta ca o pădure înainte de ploaie. Hramul se umflase în piațetă, cu mese lungi, ștergare din pânză de casă și cârnați care sfârâiau lipicios în tigăi negre. Taraf de la Vidra pe scenă: cobză, vioară și țambal care pocnea rotund, ca boabele de porumb. Dinspre câmpu’ de sus venea miros de fân proaspăt, amestecat cu ațâțarea grătarelor, cu țuica întărită de bătrâni și cu strigăte de copii.
Un Mercedes C63 luci scurt la curbă. Mașina se opri lângă scena mică, împodobită cu cetină. Silviu coborî în cămașă albă, suflecată la coate, cu brățara de piele la încheietură — semn că-și amintea promisiunile ca pe niște drumuri bătute. Zâmbetul lui răzbea ca o gură de soare printre norii de cuvinte. Dădea mâna cu toți, punea mâna pe spatele omului fix cât să se simtă văzut, nu cumpărat.
— No, măi, să fie cu noroc! strigă el, ridicând un pahar. Să vă țineți de joc și de râs, că de griji avem toți destule!
Lăutarul bătrân își potcovi arcușul cu o notă subțire, iar primarul, cu burta peste curea, mormăi ceva la masa lui cu o fală de stăpân de han. În colț, Comisarul Radu, în civil, își aprinse o țigară, trăgând rar și numărând parcă respirațiile mulțimii.
Pe lângă standul cu sucuri trecu grăbit Vlăduț — două lăzi în mâini, cămașă albastră, ochi verzi și curați. Student la management turistic, 21 de ani, ajuta la pensiunea mătușii lui, Lenuța. Pășea atent, de parcă fiecare sticlă ar fi fost o promisiune de ținut. Daria, recepționera, îl aștepta cu lista în brațe.
— Nu te mai ascunde după lăzi, mă, îi zise Daria cu un zâmbet coțcar. Te vede satul și fără ele.
— Să mă vadă când termin treaba, răspunse el, așezând marfa, cu un oftat scurt. Io-s cu serviciul, nu cu parada.
— Las’ că și serviciul cere o horă, chicoti ea. Hai, ridică ochii. Nu ți-e rușine de nimeni.
Vlăduț își ridică ochii. Fix atunci, privirile i se ciocniră cu cele ale lui Silviu. O clipă scurtă, apoi încă una, mai lungă. Ca două pietre în apă, făcură cercuri.
•
Când muzica o luă pe scurtătură spre inimă, lumea se vârî în joc. Fetele cu rochii înflorate, bărbații cu cămăși albe, bătrânii cu pălării negre alergate de ploi. Silviu intră în horă cu firescul omului care știe pașii dinainte de a se naște. La al doilea cerc, se opri lângă standul cu sucuri.
— E bine pentru tine să te iau o tură în joc? întrebă el, fără aroganță, doar cu poftă de viață.
— Nu-s grozav la pași, zise Vlăduț, dar… da, e bine.
— Atâta-mi trebe. Hai.
Nu s-au atins ca bărbat și femeie. Au mers umăr lângă umăr, cu palmele apropiate doar cât să prindă din când în când marginea aceleiași bătăi. Pașii s-au potrivit repede. Vlăduț simți cum îi intră prin tălpi ritmul, cum îi crește curajul dintr-un loc tăcut. Silviu râdea cu ochii.
— Vezi? Nu mușcă nimeni. Doar vioara, glumi Silviu, aplecându-se ușor, să nu urle peste muzică.
— Aia mușcă cel mai tare, se scăpă Vlăduț, surprins de propria bravadă.
Daria, din margine, le făcu cu ochiul. La masa primarului, un bărbat cu zâmbet îngust, David, își trecu degetul peste gâtul paharului și îi urmă cu interes. Avea farmecul ăla unsuros și periculos, de om care te măsoară din două priviri și știe pe unde-ți intră în minte.
— Cine-i flăcăul? murmură David spre primar, fără să-și ia ochii de la joc.
— Nepotu’ Lenuței. Harnic, minte ascuțită. Nu-l duci cu vorba, răspunse primarul, sorbind pălincă. Să vezi tu ce repede-l întoarce Silviu de partea lui.
— Mda, zise David, dar o vorbă o vorbă rămâne. Mai ales când e pusă pe cânt.
Comisarul Radu trase din țigară, împachetându-și tăcerea ca pe un dosar. Nu părea să audă, dar în priviri îi lucra un inventar: cheile răsturnate ostentativ pe ștergar, telefoanele ținute prea sus, râsul care nu se potrivește cu ochii.
•
La primul popas dintre hore, Silviu ridică paharul.
— Oameni buni, nu-s azi aici pentru poze, ci pentru că-mi place satul ăsta. Să vă fie ziua ca iarba aia care ține calul: scurtă la gură, lungă la fân. Sănătate, și să nu vă fie rușine de bucurie!
— Hăi! răspunse lumea într-o suflare.
— Și dacă-l vedeți pe careva că s-a ridicat, întrebați-l cum a făcut, nu-l băgați la cuie. Că altfel ajungem să ne batem cu umbra, nu cu necazul.
Râsete. Aplauze. Primarul ridică din umeri cu un „mă rog”, iar David își aprinse țigara, privindu-l ca pe un cal bun pe care nu-l poți încăleca astăzi.
Nea Petru, la grajdul improvizat, potrivea hamurile. Caii pufăiau cald, cu ochi limpezi.
— Ți-s liniștiți, nea Petre, zise Silviu, sprijinindu-se de gard.
— Liniștiți când simt că n-ai treabă murdară pe suflet, m’ dădu el din cap. Alta dată te scot de pe uliță cu frâul.
— N-ai pentru ce, îi întoarse Silviu cu un zâmbet scurt. Mă duc drept.
— Ține-o tot așa, că lumea nu te iartă nici când o mângâi, dar’minte când o-ncordezi.
•
După-amiaza, norii își coborâră umbra peste șură, iar un vânt ușor umplu poiana cu răcoare. Pe la chindie veni și ploaia măruntă, bucurie pentru a doua coasă. Lumea nu fugi, ci strânse mesele sub corturi, iar tarafu’ înmuie arcușul într-o doină scurtă, apoi o luă iar pe joc.
Într-o pauză, Silviu se apropie de standul cu sucuri, prietenesc și cu aer de om care nu vrea să încurce.
— Ți-i bine dacă-ți spun ceva fără să dau cu panglica? întrebă el.
— Spuneți, zise Vlăduț, dându-i o sticlă de apă.
— Îmi place cum lucrezi. Și cum vorbești cu oamenii. Duminică fac o masă la mine, ziua mea. Fără figuri, vin ai mei, vin câțiva prieteni. Dacă vrei, vii. Fără obligații, fără teste. Îți zic doar atât: porțile-s deschise.
— Lumea vorbește, rosti Vlăduț, căutându-și cumpătul.
— Lumea oricum vorbește, ridică din umeri Silviu. Întrebarea e: ce vrei tu?
Întrebarea îl tăie domol, ca o coasă bine ascuțită.
— Vreau… să-mi fie bine cu ce fac, spuse el. Vin.
— Bun. Îmi dai numărul, și-ți scriu locația. Nu te chem cu fanfară la poartă, chicoti Silviu.
Își scoaseră telefoanele. Ecranele tremurau de la picurii mici ai ploii.
— E bine să te salvez „Vlăduț — sat”? întrebă Silviu.
— E bine, zâmbi Vlăduț.
— Și tu pune „Silviu — sat”, să știi cine ți-ntreabă de sănătate.
Au schimbat priviri. Și numere. Gest simplu, dar în sat simplele gesturi fac valuri ca pietrele aruncate în baltă.
Din colțul scenei, Miruna — rochie vișinie, păr strâns la ceafă — îi urmărea cu o răbdare de ac. Nu fotografiase, dar în ochi i se strânsese o imagine fixă. Daria, cu farfuriile în brațe, simțea prin aer o înțepătură de zvon; dinspre masa primarului venise deja: „Silviu cumpără oameni”, „i-o dat la băiatul ăla…”, „îl crește pentru ceva”. Enervarea se amesteca cu admirația ca laptele în cafea.
Către seară, un Audi RS5 trase o coadă de priviri când Silviu lăsă pe banchetă două cutii cu pahare de carton; huruitul scurt al motorului făcu să-ți tresară oasele.
— Știi să șofezi? întrebă el, aruncându-i o cheie imaginară.
— Știu să stau în dreapta fără să comentez, întoarse Vlăduț cu un zâmbet care-i scăpă de sub control.
— Aia-i calitate rară. Te iau o tură după hram. Fără figuri. Doar să simți cum mănâncă drumul.
— Vedem, rosti băiatul, dar acel „vedem” avea carne.
•
Când s-a lăsat noaptea, becurile agățate pe sârmă pluteau ca licuricii deasupra meselor. Lăutarii au închis încet într-o doină, cât să se așeze inimile. Ploaia se făcuse abur, iar șindrila caselor cânta încet.
Vlăduț o însoți pe Daria pe uliță, sub umbrelă.
— Vezi să nu te mănânce vorbele, îi zise ea, cu grijă de soră. Lumea înghite repede, nu mestecă.
— Nu-mi e rușine de nimic, Dari. N-am făcut păcat, zise el încet.
— Păcatul și-l face fiecare în capul lui, nu în curtea celuilalt, mormăi Daria. Noapte bună, măi.
La poarta casei, telefonul îi vibră. Ecranul lumină palmele.
00:41
Silviu — sat: „Mulțam pentru azi. Ți-a stat tare bine în albastru. Duminică pe la cinci e bine pentru tine? Fără obligații. Noapte bună.”
Vlăduț simți cum îi urcă o căldură prin piept, ca focul într-o sobă unde pui încă un lemn. Tastă „Noapte bună :-)” și trimise. Apoi rămase câteva secunde cu ochii pe uliță. La fântână, o siluetă își aprinse scurt un telefon, apoi dispăru. Un câine lătră de două ori și tăcu, de parcă ar fi mușcat o umbră.
•
Vila lui Silviu sta deasupra satului ca un far în miniatură: piscină, lumini calde, geamuri mari. Pe alee, camerele de supraveghere clipiră scurt un punct roșu. „Bip.” Ușa garajului glisă moale. Cheile mașinilor: Mercedes, Audi, BMW — aliniate pe un raft metalic. Facturi și dosare într-un teanc ordonat pe masă. Pe cuier, biciul de călărie atârna ca o poză, recuzită mută, fără niciun rol în dormitor.
Silviu își trase cămașa, simțind ploaia uscată pe piele, și intră în baie. Apa fierbinte îi spălă umerii, gâtul, pieptul. Miros de clor slab dinspre piscină, miros de săpun cu ceva amar în el, poate ienupăr. Își lăsă fruntea pe faianță și respiră adânc. În minte îi tot revenea o imagine: verdele din ochii lui Vlăduț, stânjenirea curată și, mai ales, felul în care spusese „e bine” când i-a cerut voie la joc.
Își înfășură un prosop pe șolduri, rămas singur cu liniștea mare a vilei. Își turnă un pahar de apă rece, apoi ieși pe terasa acoperită, lângă piscină. Apa dormea albastră; pădurea din spate foșnea cu frunze grele. Pe cer, norii se scobeau încet.
Se așeză pe șezlong. Brățara de piele îi strălucea pulsatil la încheietură. Își lăsă palma pe piept și coborî, încet, ca și cum ar fi alinat un cal mai sperios. Își auzea respirația, rară, apoi tot mai adâncă. Se gândi la Vlăduț râzând, la cămașa albastră, la linia gâtului. La degetele lui care prinseseră marginea aceluiași pas în horă.
Prosopul alunecă încet. Piele umedă, caldă. Își cuprinse pulă în palmă cu o grijă de meșter care-și știe scula, nu ca un flăcău care se grăbește. O ridică ușor, o lăsă, o mângâie în lung, simțind cum i se încordează, cum erecția crește cu o si... |
