Lacătul și pielea
Dimineața s-a așezat peste vilă ca o foiță rece. Aer de pădure, clor domol din piscină, cafea groasă în cană. Pe masă, lângă farfuriile goale, Silviu își ținea telefonul ca pe un cuțit în teacă. Brățara de piele îi bătea ușor în încheietură, ritmic.
— Dormit? întrebă el, fără glumă de data asta.
— Puțin, zise Vlăduț (21 de ani), trăgând aer adânc. M-o ținut mintea, nu somnu’.
Bătăi scurte în poartă. Trei. Apoi pauză. Apoi încă una, ca un cui bătut în lemn ud. Silviu apăsă interfonul.
— Da?
— Comisarul, se auzi vocea lui Radu, cuminte. Aș avea de discutat două-trei lucruri „administrative”.
— Intră pe alee, îl invită Silviu, dar tonul îi era de paznic.
Comisarul Radu urcă treptele cu pași măsurați. Cămașa era călcată, privirea blândă pe muchie. Își scoase carnetul doar ca să-l pună înapoi, semn că venise „prieten”. Silviu îi deschise ușa biroului și îi făcu semn spre scaun, dar rămase în picioare.
— Înainte să-mi cereți ceva, zise Silviu, liniștit, chem avocatul pe difuzor. Fără mandat, nu intrăm în casă și nu luăm nimic din curte. Drum, gard, stradă — da. Dincoace — nu. Așa rămânem oameni.
Radu își frecă fruntea.
— Nu vreau să vă scot casa la plimbare, dom’ Silviu. Am o anchetă mică — o sârmă întinsă la o poartă în vale și un ATV „împrumutat”. Aș avea nevoie doar de înregistrările exterioare — camera de la poartă, drum, ce mișcare a fost aseară. Și listele cu sponsorizări de la hram, să le pun la dosar.
— Avocatul e pe fir, interveni Silviu, apăsând difuzorul. — Mircea, avem o cerere „amicală”: exterior, drum, atât. Fără casă, fără curte.
— Dați doar exteriorul, confirmă vocea avocațială. Și cereți recipisă de ridicare. Cu semnătură și oră.
Radu ridică din umeri.
— Facem treaba albă. Nu vreau circuri. Apropo… mi s-a șoptit că aseară ați avut la șezlong un musafir fără invitație. V-ați uitat sub el?
— M-am uitat. Și l-am găsit. Un microfon de doi lei. „Promoție” din barul lui David, replică Silviu, cu un colț de zâmbet. O să-ți aduc și bonul, dacă vrei.
Comisarul își opri clipitul o secundă.
— De unde știți?
— Când cineva îmi bagă o muscă în oală, îi aflu și grajdul. Azi-dimineață, un puști de la bar mi-a spus pe mess că „au avut un lot de gadgeturi ieftine, 99 de lei, fără garanție”. L-am întrebat: „de unde? — Dintr-o cutie căzută din TIR.” Râdem, dar nu-i glumă.
— Îmi aduceți numele și ora, zise Radu. Și recipisa.
— Le ai mâine. Azi am și eu de furcă.
Se strânseră scurt de mână. Radu plecă fără să se uite înapoi, dar când trecu de poartă, își schimbă pasul, ca un om care pune o piesă la locul ei pe tablă.
•
La pensiunea Lenuței, Miruna își pregătise scena. Anunțase „ședință de personal”, dar pusese pe perete televizorul mare, cu stickul ei înfipt „pentru prezentare”. Daria, cu o tavă de ceaiuri, îi citea gesturile ca pe un psalm.
— Bună ziua, zâmbi Miruna, strângându-și rochia vișinie pe șold. Vorbim despre ținută, despre cum vorbim cu oaspeții, despre imagine. Și despre… discreție.
Televizorul porni cu imagini curate: camere aerisite, ștergare apretate, zâmbete, brânză în rindele. Apoi, brusc, un cadru întunecat: o terasă luminată cald, luciul unei ape, o siluetă singură pe șezlong. O secundă, două. Apoi iar brânză și munți.
Un murmur scurt. Daria se repezi la telecomandă, schimbă sursa, scoase stickul din lateral. Îi alunecă spre podea o piesă mică, ca un animal speriat: un dongle de proiecție, negru, din acelea care fură ecranul unui telefon fără să ceară voie.
— A cui e asta? întrebă Daria, calm, ridicând dispozitivul cu două degete.
— Probabil al proiectorului, făcu Miruna, prea repede.
Un tânăr de la bucătărie, cu husă gri crăpată la telefon, își trase capul în umeri. Daria îi surprinse ecranul aprins, o aplicație de „screen cast” deschisă. Îi notă în cap ora, modelul, pata de pe colțul stâng. „Semn de recunoscut mai târziu.”
— Scuzați, zise Miruna, miel în fața cuțitului, dar cu ochii de lup. Tehnicul ne joacă feste. Continuăm. Discreție, oameni buni, discreție!
Vlăduț strânse paharul de apă până scârțâi. Nu-i era rușine. Era furie. Pe care o așeză în buzunar, pentru mai târziu.
•
În grajd, după-amiaza a mirosit a fier încins. Țintă, armăsarul mare, avea un șanț subțire, roșu, la crupă — o tăietură lungă, curată, de sârmă. Nu adâncă, dar rea ca intenție. Nea Petru o spăla cu o lingură de apă și sare, cu mișcări de femeie bătrână care știe leacul.
— Asta nu-i copilărie, mormăi el. Asta-i dinte de om rău. Cine întinde sârmă pe crupa calului vrea să întindă sfoară pe gâtul omului.
— Pe cine sun primul? întrebă Vlăduț, cu palma pe nara caldă. Pe Silviu? Pe tine te am aici… Pe Comisar? Dacă-l sun pe Comisar, iese poveste. Dacă-l sun pe Silviu, iese altă poveste.
Nea Petru îl privi lung.
— Îl suni pe cine te ajuți pe tine. Și le spui la toți fix același lucru. Când ai aceeași poveste pentru toată lumea, ai coloana la locul ei. Eu îi dau cu alifie la Țintă și stau la poartă cu ochii pe drum.
Vlăduț scoase telefonul. Degetul i-a fugit spre „Silviu — sat”. Se opri. Alese „Radu — poliție”, apoi „Silviu”. Spuse același lucru de două ori, cu același ton: „La grajd, cineva a întins o sârmă. Țintă e tăiat la crupă. Vin la vilă după ce pun alifia și schimb lacătul.”
— Bine ai făcut, îi scrise Silviu pe WhatsApp. „Ține-l aproape pe nea Petru. Eu vin în zece minute.”
— „Îl țin”, răspunse Vlăduț. „Și schimb parola la poarta mare.”
14:42 — Un mesaj nou intră de la un număr necunoscut, cu poză de mimoză la avatar:
„Ți-e greu cu zvonurile? Fă-ți poze cu el. Eu ți le dau „curate” în sat și te scap. 500 de euro.”
Vlăduț simți cum i se strânge pielea pe ceafă. „Te scap… de zvonuri”. Își mușcă buza. Șterse conversația. Își scrise sieși, în Notițe: „Cine vrea sânge? Cine vrea bani?”
•
Seara, la vilă, aerul avea gust de ploaie ținută-n frâu. Lumânări pe masă, pahare curate, liniște care apasă. Bătaie în poartă. O dată. Apoi nimic. Silviu apăsă butonul.
— Da?
— Curier. Un pachet mic. Fără semnătură.
— Lasă-l la poartă.
Când poarta se închise, pe alee rămase o cutie îngustă. Înăuntru: un lacăt ruginit, un lanț scurt și o cheie străină, lungă, cu dinți neregulați. Pe fundul cutiei, tras cu marker: „Ține-ți ușile închise. Sau deschide-le mie.”
Silviu nu zise nimic. Își făcu semnul lui — brățara strânsă o gaură — și duse cutia în birou. Apoi ieși pe terasă, unde Vlăduț îl aștepta sub lumină.
— Am obosit de ei, zise băiatul, fără să se plângă.
— Și eu, răspunse Silviu. Dar nu ne culcăm flămânzi de minciuni. Mâine le punem hârtiile pe masă. Azi ne punem pielea.
Vlăduț apropie scaunul. Îi căzu privirea pe mână, pe brățară. Își trecu degetul pe pielea lucioasă.
— Dă-mi voie să te țin, zise el, simplu.
— Ți-o dau, șopti Silviu. În seara asta… rămânem la ce am vorbit: fără penetrare. Doar noi doi, pulile frecate, piele, gură, cuvinte. Spui „stop” — mă opresc. Spui „mai tare” — te țin și mai bine.
— Da.
•
Noaptea se lăsa ca o plapumă grea. În dormitor, lumina caldă făcea pielea să pară și mai vie. Geamul crăpat lăsa un fir de aer rece peste umeri. Pe noptieră, telefoanele culcate cu fața în jos. În cameră, miros de săpun, puțină transpirație, lemn ceruit.
— Îți e bine așa? întrebă Silviu, apropiindu-se.
— Îmi e. Vreau să fim față în față. Vreau pula ta pe a mea. Să te simt greu peste mine. Să mă săruți.
Silviu îi luă fața în palme. Îl sărută întâi scurt, apoi adânc, cu limba, atent, crescând încet. Îl trase, ușor, de buza de jos. Vlăduț se topi ca o lumânare până la gât.
— Spune-mi „e ok”, îi șopti Silviu, cu gura pe gura lui.
— E ok. E foarte ok.
Îi desfăcu tricoul, îl lăsă să alunece pe podea. Îi sărută gâtul, pieptul, sfârcurile, pe rând, cu dinții abia atinși, cu limba făcută rotund. Vlăduț scoase un „mhhh” care-i tăie picioarele. Își lipi palmele de spatele lui Silviu, simțindu-i mușchii lucrând sub piele.
— Întinde-te, ceru Silviu, încet. Pe spate. Picioarele un pic desfăcute.
Vlăduț se întinse, boxeri coborâți până la jumătatea coapselor. Pulă tare, caldă, lucioasă la vârf. Țesuturile din jur aprinse, buci relaxate, trupul vibrând. Silviu își dădu jos pantalonii, își trase lenjeria într-o mișcare. Pulă groasă, plină, cu venă clară pe o parte, coaie strânse de poftă. Își scuipă discret în palmă, apoi se așeză deasupra, poziția misionarului, piept pe piept, șold pe șold, pulile între ei, paralele, frecate într-un unghi găsit ca la o piatră de moară.
— Ți-e bine dacă-ți prind coapsele așa? întrebă el, punând genunchii lângă șoldurile lui Vlăduț.
— Ține-mă. Strânge-mă. Vreau să simt greutatea ta.
Silviu își îmbrățișă iubitul, mâinile pe sub umeri, degetele coborând pe spate până spre buci. Le prinse cu palmele, le strânse încet, ca pe două pâini fierbinți. Își potrivi bazinul. Prima alunecare fu lentă: pula lui peste pula lui Vlăduț, piele de catifea pe piele de catifea, vârf în vârf o clipă, apoi pe lung, între burți. Se auzi acel sunet mic, umed, de frottage adevărat.
— Doamne, șopti Vlăduț, ochii închiși, capul dat pe spate.
— Te simt. Ești tare. Ești cald. Ce frumos ești.
Silviu începu să se miște într-un ritm de cal la trap: lung, blând, apăsat. Îi aluneca pulă pe pulă, unsă numai cu **pre-cum și cu transpirație. Venele celor două se prindeau în puzzle, vârfurile li se ciocneau scurt, făcându-i să tresară. Sfârcurile li se frecau, curent mic pe sub piele. Respirațiile se aprindeau în gât.
— Zi, îl rugă Silviu, între două săruturi.
— Vreau pula ta pe a mea. Frec-o mai tare. Ține-mi bucile cu toată palma. Sărută-mă și bagă-mi limba până uit de mine.
— Așa te vreau. Mă frumosule. Ce scump ești.
Gura peste gură, limbile li se căutau, se prindeau, se jucau. Uneori mușcau ușor, alteori stăteau lipite într-o liniște umedă. Silviu își înfigea degetele în bucile lui Vlăduț, îi trăgea bazinul în sus, ca să-i închidă și mai aproape pulile. Își încrucișă gleznele la marginea patului pentru pârghie. Își lăsă greutatea în coapse.
Frecarea deveni greu, „pe carne”: pulă pe pulă, vârfuri trecând una peste alta, capul alunecând pe cap, **pre-cum întins într-o peliculă subțire, caldă. Fiecare venă simțită ca o sfoară fină, fiecare vibrație la fel. Vârfurile li se apăsau, li se rotau, ghindele se prindeau, se dezlipeau, iar coapsele își găseau mersul.
— E ok? întreabă Silviu, buzele lipite de obraz.
— E foarte ok. Mai tare. Mai repede. Ține-mă.
Transpirația începu să le curgă în șiroaie. Pe tâmpla lui Vlăduț se strânse o picătură care alunecă pe gât, apoi pe claviculă. Pe spatele lui Silviu, picuri grei, sărați, se rostogoleau până la șale. Mirosul de bărbat plin, cald, închis într-o cameră cu lemn, îi ținea pe loc, amețiți. Tensiunea urca în vene, de-a lungul pulii, pulsațiile se simțeau ca niște bătăi mici de tobe.
— Îți simt vena, șopti Vlăduț, atingând-o cu degetul, apoi lăsându-i-l lui Silviu pe ceafă.
— Și eu pe-a ta. Ne prinde. Ne leagă.
Silviu își schimbă unghiul, aducând pulile exact paralele, tije perfect aliniate. Își lipi burta mai tare, își adună coapsele, îi prinse lui Vlăduț bucile iar, ca să-i ridice bazinul fix cât trebuie. Frecarea se făcu plină și răbdătoare, apoi scurtă și repede, apoi iar plină. Pe fundal, se auzea doar respirația lor și un pâc aproape invizibil al lemnului patului.
— Spune-mi. Ce vrei?
— Vreau să ne venim împreună. Vreau jeturile tale pe burtă și pe pula mea. Să mă ții când tremur. Să-mi spui „gata, ești bine”.
— Atunci așa facem. Mă ții și tu.
Își cuprinseseră unul altuia fundul, degetele înfipte adânc, palmele lipite, fesele strânse. Deasupra, gura pe gură, limba în limbă. În pântece, valul. În pulă, bătaia mare.
— Acum… mormăi Silviu, cu ochii închiși. Acum, frumosule.
— Acum… ține… nu mă lăsa…
S-a simțit ca o ușă dublă deschisă simultan. Pulile le-au tresărit împreună, ca două corzi întinse la maximum, apoi au început: jeturi calde, albe, mari, stropi pe burți, pe coapse, între piepturi, pe pulă peste pulă, amestecate, alunecând înapoi la fiecare frecare încă două-trei mișcări, ținând ritmul până la ultimul zvâc. Vlăduț și-a închis gura pe gura lui Silviu, mușcând ușor, cu un geamăt sugrumat. Silviu i-a ținut capul în palme, venind cu un oftat gros, de om care s... |
