PE VÂRFURI
Capitolul 1
Studioul 3 de la Academia de Balet „Vaslov” avea o lumină care nu mai era nicăieri în lume. Nu era strălucitoare, dar nici întunecată. Era o lumină cenușie, rece, care pătrundea diminețile prin ferestrele înalte, acoperite de un strat subțire de praf și abur de respirații vechi. Luneca pe podeaua de lemn lucit, desenând dungi lungi, ca niște cicatrici albe pe pielea unei fete care dansase toată noaptea.
Elena stătea în fața oglinzii, cu picioarele goale pe parchetul rece, legându-și pantofii de balet cu gesturi automate. Avea 20 de ani, dar ochii ei — mari, verzi, puțin cam prea mari pentru fața ei subțire — păreau mai vechi. Nu din cauza tristeții. Din cauza vederii. Ea vedea tot: oboseala în spatele unui zâmbet, tensiunea într-un pas, durerea ascunsă într-o privire. Și astăzi, în oglindă, vedea pe cineva care încerca să rămână invizibilă.
Părul negru, strâns într-un coc sever, îi trăda disciplina. Nu un coc de balerină care vrea să fie frumoasă. Unul de femeie care vrea să fie luată în serios. Și totuși, când își ridică capul, lumina o prindea într-un anumit unghi, și părea că părul ei arde — ca tăciunele înainte să devină flacără.
Ușa se deschise cu un scârțâit. Nu era cineva grăbit. Era cineva care știa că nu are nevoie să se grăbească. Cineva care ocupa spațiul fără să-l ceară.
Adrian.
21 de ani. Înalt, cu umerii lași ai unui bărbat care poartă greutăți nevăzute. Purta un tricou negru, uzat la margini, și pantaloni de antrenament care-i subliniau coapsele puternice. Nu avea nevoie să vorbească ca să fie auzit. Doar să intre. Doar să respire.
— Bună, zise el, fără să o privească direct. Vocea lui era joasă, puțin răgușită, ca și cum ar fi dormit cu gura deschisă.
— Bună, răspunse Elena, cu vocea mai subțire decât voia.
El se așeză pe podea, începu să-și întindă mușchii. Fără grabă. Fără zgomot. Doar el, pielea lui, mușchii lui, intimitatea lui cu propriul corp. Elena îl urmări în oglindă. Nu voia să-l privească direct. Dar nu putea să nu-l vadă.
Văzu cum își ridică brațul, cum mușchii i se conturesc sub piele, cum transpirația îi strălucește pe stern. Văzu o cicatrice fină pe umărul stâng — ca o crăpătură în porțelan. Văzu cum și-o atinge, fără să vrea, când se întinde prea mult.
— De unde ai asta? întrebă ea, cu degetul întins spre reflexul cicatricei.
El tresări ușor. Apoi zâmbi — un zâmbet mic, sincer.
— Bicicletă. Când eram copil. Am căzut pe asfalt. Maică-mea a plâns mai mult decât mine.
Elena râse. Un râs scurt, dar curat. Ca un clopoțel.
— Ai ținut minte momentul?
— Îmi amintesc cum m-a ridicat. M-a ținut strâns. Mi-a zis: „Nu-i nimic, fiule. Dar nu mai face asta niciodată.”
Și știi ce-am făcut? Am urcat din nou pe bicicletă în dimineața următoare.
Elena îl privi în ochi, în oglindă. Avea ochi căprui, dar nu obișnuiți. Erau adânci, cu o umbră de tristețe, dar și cu o scânteie — ca un foc stins, dar nu mort.
— Ești cineva care nu renunță, zise ea.
— Nu la ce-mi pasă, răspunse el, privind-o direct acum.
Tăcerea care urmă nu era stânjenitoare. Era plină. Ca un spațiu care aștepta să fie umplut.
Maestrul Corvin intră fără să bată. Ca întotdeauna. O siluetă mică, dar care umplea orice încăpere. Părul alb, ochelari cu ramă subțire, ochi ca niște lame.
— Elena. Adrian.
Azi începeți parteneriatul.
Spectacolul „Cerul și Pământul” va avea doar doi dansatori principali.
Tu ești Cerul.
Tu ești Pământul.
Dacă nu dansați ca un singur organism, nu dansați deloc.
Elena simți cum i se strânge stomacul. Adrian dădu din cap, calm.
— Înțeles, maestre.
Corvin plecă. Lăsă în urmă doar tăcerea și greutatea cuvintelor.
— Cerul și Pământul, zise Elena, ca pentru sine.
— Contraste, dar unitate, spuse Adrian. Ca yin și yang. Ca respirația. Ca viața.
Ea îl privi. Pentru prima dată, nu-l vedea doar ca un coleg. Ca un bărbat. Ca un om care vorbea despre dans ca despre o filosofie.
— Tu chiar simți asta, nu-i așa? întrebă ea.
— Simt tot ce dansăm, răspunse el. Altfel, de ce-aș mai dansa?
Se ridică, se apropie de ea. Nu prea aproape. Dar suficient cât să-i simtă căldura.
— Hai să încercăm primul lift. Fără muzică. Doar noi.
Elena dădu din cap. Inima îi bătea ciudat — nu din frică. Din așteptare.
Se poziționară. El îi puse mâinile pe talie. Ea își așeză palmele pe umerii lui. Piele la piele. Cald. Real.
— Respiră cu mine, zise el. Nu cu ritmul muzicii. Cu al meu.
Ea închise ochii o fracțiune de secundă. Inspiră. El inspiră în același timp.
— Acum, ridică-te pe vârfuri. Eu te iau.
Ea se ridică. El o prinse. O ridică ușor, fără efort vizibil. O ținu sus, în aer, pentru o clipă care păru o eternitate.
Nu căzu.
Nu tremură.
Dar simți.
Simți cum îi place să fie ținută de el.
Simți cum trupul ei se adaptează la al lui.
Simți cum ceva se deschide în piept — ca o floare care așteptase prea mult soarele.
Când o lăsă jos, nu se retrase. Rămase acolo, cu mâinile pe talia ei.
— Ești ușoară, zise. Dar nu ca aerul. Ca lumina.
Elena nu știa ce să răspundă. Nu fusese niciodată lăudată așa. Nu pentru ce era. Pentru cum *se simțea* în brațele altcuiva.
— Mulțumesc, șopti.
El zâmbi. Un zâmbet care nu se termină repede.
— Hai să repetăm. Până când nu mai simțim că dansăm. Până când dansul devine respirația.
Ea dădu din cap. Dar știa deja — ceva se schimbase.
Nu era doar un nou parteneriat.
Era începutul a ceva ce nu avea încă nume.
Dar avea puls.
Avea căldură.
Avea dans.
„Uneori, iubirea nu începe cu un sărut. Începe cu o privire în oglindă. Cu o mână pe talie. Cu un lift care ține prea mult. Cu un cuvânt care rămâne între două respirații.”
Capitolul 2: Pe Limită
Zilele se scurgeau ca un râu fără nume. Dimineți reci în Studioul 3, repetiții până la epuizare, corecții seci ale Maestrului Corvin, plecări târzii sub cerul întunecat. Viața lor era o rutină de transpirație, durere musculară și muzică repetată de sute de ori. Dar între toate astea, ceva nou se strecura — **o tensiune blândă**, ca un fir de mătase tras între două inimi care nu știu încă cum să bată împreună.
Elena începuse să-l observe în detaliu. Nu doar cum dansa, ci cum **trăia**. Cum își freca umărul stâng când era obosit. Cum își ținea gura strânsă când era concentrat. Cum, uneori, când credea că nimeni nu-l vede, își sprijinea fruntea de bara de lemn și închidea ochii — ca și cum ar fi ascultat o melodie doar el o aude.
Adrian, la rândul lui, o remarcase pe ea într-un mod diferit. Nu doar ca pe o parteneră tehnică, precisă, ușoară ca o păpușă de porțelan. O vedea **când nu dansa**. Când stătea pe podea, cu genunchii îmbrățișați, privind în gol. Când își răsucea un șiret de la pantof, fără motiv. Când râdea scurt la o glumă a altcuia, dar zâmbea adevărat doar când era singură cu muzica.
Într-o seară, după ce toți plecaseră, rămaseră singuri. Nu intenționat. Sau poate că da.
— Mai repetăm pasul de torsion? întrebă ea, cu vocea ușor obosită.
— Da. Dar fără coregrafie. Doar să simțim.
Porniră muzica.
Dansară. Fără presiune. Fără ochi care-i judecă. Doar ei doi și muzica. Se atingeau mai mult decât înainte. Mâinile lui rămâneau pe spatele ei o fracțiune de secundă mai mult. Degetele ei se întindeau pe pieptul lui când se întorcea. Respirațiile li se potriveau.
La un moment dat, Elena făcu o mișcare prea amplă. Se dezechilibră. Adrian o prinse din instinct, o trase spre el. Ea căzu în brațele lui, cu fața lipită de gâtul lui. Simți mirosul pielii lui — transpirație uscată, săpun simplu, ceva cald, masculin, **familiar**.
Rămaseră așa. Prea mult. Prea aproape.
— Ești bine? șopti el, cu buzele aproape de urechea ei.
— Da, răspunse ea.
Dar nu se mișcă.
Inima îi bătea atât de tare încât era sigură că el o aude. El nu o lăsă să se retragă. O ținu îmbrățișată, cu o mână pe spate, cealaltă pe șold.
— Nu ești niciodată sigură pe tine când dansezi cu altcineva, zise el. Dar cu tine… mă simt stabil.
Ea ridică capul. Îl privi în ochi.
— Eu mă simt… ușoară. Dar nu ca în aer. Ca și cum aș avea un punct de sprijin.
El zâmbi. Un zâmbet care nu era triumf. Era **recunoștință**.
— Hai să stăm puțin, zise. Muzica e prea frumoasă ca să o întrerupem.
Se așezară pe podea, spate în spate, ca doi copaci care își împart rădăcinile. Pielea lor se atingea prin hainele subțiri. Simțeau fiecare mișcare a celuilalt — respirația, tremurul oboselii, bătăile inimii.
— De ce dansezi? întrebă ea, fără să se întoarcă.
Liniștea dură. Dar nu era evitare. Era gândire.
— Pentru că e singurul loc în care nu mă simt singur, răspunse el. Când dansez, nu mai sunt Adrian cel serios, Adrian cel care trebuie să fie perfect. Sunt doar… mișcare. Energie. Simțire.
Ea înclină capul ușor, ca și cum ar fi acceptat răspunsul în suflet.
— Eu dansez pentru că e singurul loc în care mă simt văzută, zise ea. Nu ca fata frumoasă. Nu ca balerina bună. Ca ființa care simte prea mult.
El întinse mâna înapoi, fără să o vadă. Și ea, instinctiv, o prinse.
— Mă întrebam dacă ești cumva ca mine, zise el. Dacă dansezi nu ca să fii văzută… ci ca să fii înțeleasă.
— Da, șopti ea. Exact așa.
Rămaseră așa, ținându-se de mână, ascultând muzica care se scurgea ca un fluviu prin studiou. Nu vorbiră mult. Nu aveau nevoie. Fiecare silență era o înțelegere. Fiecare atingere — o promisiune.
La un moment dat, ea simți cum el își dă drumul. Cum umerii i se lasă. Cum respirația i se adâncește. Se întoarse ușor.
— Adrian?
El avea ochii închiși. O lacrimă fină îi aluneca pe obraz, lăsând o dungă subțire pe pielea bronzată.
Ea nu spuse nimic. Doar îi șterse lacrima cu degetul. Apoi, cu o îndrăzneală pe care nu știa că o are, îi așeză palma pe pieptul ei — peste inimă.
— Aici, șopti. Simți? Bate pentru tine. De când te-am văzut.
El deschise ochii. O privi lung. Nu ca pe o colegă. Ca pe cineva care-l văzuse plângând. Și nu fugise. Și rămăsese.
— Nu am mai fost niciodată atât de văzut, zise el. Mulțumesc că ai rămas.
— Nu aș fi putut pleca, răspunse ea. Nu când tu erai aici.
Se apropie. Nu repede. Cu încetineală, ca un pas de dans care trebuie să fie perfect. El nu se retrase. Doar închise ochii.
Și atunci, ea îl sărută.
Nu pe buze. Pe frunte. Un sărut blând, ca o promisiune. Ca un început.
El își așeză capul pe umărul ei. Ea îl îmbrățișă. Rămaseră așa, în tăcerea studioului, cu muzica în fundal și pielea lor încă atingându-se, ca două părți ale unui întreg care abia se găsiseră.
Nu știau încă cum se va numi ceea ce simțeau.
Dar știau că nu mai puteau dansa fără celălalt.
Că nu mai puteau respira în același ritm cu nimeni altcineva.
Că **erau pe limită** —
și că, în curând, aveau să sară.
Capitolul 3: Deschiderea
După acea seară în studiou, nimic nu mai fusese la fel.
Elena și Adrian nu mai dansau doar împreună. Dansau **pentru** celălalt. Fiecare mișcare avea un mesaj. Fiecare atingere — o întrebare. Fiecare privire — o răspuns. Maestrul Corvin îi observă, dar nu spuse nimic. Doar zâmbi o dată, cu colțul gurii, când îi văzu făcând liftul final fără să se uite unul la altul — pentru că nu aveau nevoie.
Dar în afara studioului, lucrurile se mișcau încet. Prea încet.
Elena se trezea diminețile cu gândul la el. La cum îi atinsese spatele. La cum îi ținuse mâna. La cum plânsese, iar ea nu fugise. Adrian o evita ușor — nu din lipsă de dorință, ci din frică. Nu voia să strice ceva ce simțea că abia începea să respire.
Până într-o zi, totul s-a schimbat.
Era sâmbătă. Ploaia bătea în ferestrele studioului. Nimeni altcineva nu venise. Corvin anulase repetiția. Dar ei doi erau acolo — fără să fi stabilit, fără să fi vorbit. Doar știau că aveau să fie.
Elena stătea pe podea, întinzându-și picioarele. Adrian intră, își dădu jos tricoul ud de ploaie. Stătea în fața oglinzii, cu pieptul gol, cu apa curgându-i pe abdomen. Se întoarse. O văzu privindu-l.
— Nu știam că ești aici, zise.
— Nici eu nu știam că vii, răspunse ea.
Se priviră. Nu mai era joc. Nu mai era tăcere plină de promisiuni. Era **dorință**.
El se apropie. Nu repede. Fără grabă. Ca un om care știe că momentul e fragil.
— Am visat la tine, zise el. Toată săptămâna.
— Ce-ai visat? întrebă ea, cu vocea ușor tremurătoare.
— Că te țin în brațe. Că nu te mai las. Că mă lași să te văd… complet.
Ea închise ochii o clipă. Apoi îi redeschise.
— Atunci fă-o. Ține-mă. Nu mă lăsa.
El se așeză în fața ei. Îi atinse fața cu vârful degetului. Obrazul. Buza de sus. Bărbia. O mișcare lentă, ca o întrebare.
— Pot să te sărut? întrebă.
— Da, șopti ea. Te rog.
Atunci, o sărută.
Primul sărut adevărat.
Nu timid. Nu ezitant. **Adânc, lung, plin de dorință și eliberare**. Buzele lui se potriveau perfect cu ale ei. Limba lui pătrunse ușor, ca o invitație. Ea răspunse deschizându-se, trăgându-l mai aproape.
Se sărutau ca doi oameni care se cunosc de o viață, dar abia acum se găsesc. Mâinile lui coborâră pe spatele ei, o traseră în poală. Ea își înfipse degetele în părul lui, simțind cum i se întărește între coapse.
— Te vreau, gemu el, cu buzele pe ale ei. Te vreau de atât de mult timp.
— Atunci ia-mă, răspunse ea. Nu mai aștepta.
Se sărutară din nou, dar acum era altfel. Mai fierbinte. Mai urgent. Hainele începură să dispară — bretelele costumului de balet, tricoul lui, centura. Nu repede. Nu haotic. Ca un ritual.
Când rămaseră doar în chiloți, se opriră. Se priviră.
— Nu am mai făcut asta niciodată, șopti Adrian.
— Nici eu, răspunse Elena. Dar vreau să încep cu tine.
El o sărută pe frunte.
— Nu vreau să fie doar sex. Vreau să fie… tot.
— Atunci să fie tot, zise ea.
Și începură să se exploreze.
El îi atinse sânii — ușor, ca și cum ar fi atins petalele unei flori. Le sărută, le linse, le mușcă ușor. Ea gemu, arcuindu-se. Apoi îi dădu jos chiloții. O văzu. O *simți*. Udă. Fierbinte. Tremurând.
— Ești frumoasă, șopti.
— Nu mă judeca, răspunse ea. Nu acum.
— Nu te judec. Te ador.
O atinse cu degetul. O auzi icnind. O pătrunse ușor, apoi mai adânc. O simți strângându-se în jurul degetului lui.
— Te vreau în mine, șopti ea.
El își duse gura la ea. O linse — lent, profund, cu adorație. O auzi strigând, plângând, repetându-i numele.
Când o pătrunse cu degetele, veni — cu un geamăt lung, cu corpul arcuit, cu lacrimi în ochi.
El o ținu în brațe, o sărută pe frunte.
— Ești a mea?
— Da, șopti ea. De acum. Pentru totdeauna.
Și în acea seară, în studioul pustiu, sub lumina palidă a zorilor care se strecura prin geamuri, Elena și Adrian se iubiră pentru prima dată — nu ca dansatori, nu ca colegi, ci ca doi oameni care își deschid sufletul unul altuia, **pe vârfuri, pe piele, pe inimă**.
---
„Primul act de iubire nu e întotdeauna cel din pat. Uneori, e cel în care spui: „Te văd. Și totuși rămân.””
Capitolul 4: Pe Piele
Prima noapte a lor în apartamentul ei a fost una de **descoperire pură**.
Nu erau grăbiți. Nu erau experimentați. Erau doar doi tineri care voiau să se cunoască — **fiecare centimetru, fiecare geamăt, fiecare cicatrice**.
Elena îl duse în camera ei. Odaia era mică, cu perdele albe, o oglindă mare și un pat acoperit cu o pătură de lână. Nu aprinse lumina. Doar o lumânare pe noptieră, care arunca umbre dansante pe pereți.
— Nu am mai adus pe nimeni aici, zise ea.
— Nu am mai vrut să ador pe nimeni așa, răspunse el.
Se dezbrăcară încet. Fără jenă. Fără grabă. Doar priviri. Atingeri. Respirații.
Elena îi atinse pieptul, apoi coborî pe abdomen, până la linia subțire de păr care dispărea sub centură. El gemu când îi desfăcu pantalonii.
— Ai pielea ca marmura, zise ea. Dar simt focul sub ea.
El râse ușor.
— Tu mă faci asa.
Când rămaseră goi, se priviră. Nu ca obiecte. Ca **teritorii de explorat**.
El o întinse pe pat. Îi sărută picioarele — fiecare deget, fiecare cicatrice de la pantofi, fiecare arc. Apoi urcă — coapse, interior, stomac, sânii, gâtul, buzele.
— Vreau să te simt peste tot, șopti.
— Atunci simte-mă, răspunse ea.
El o făcu. O lingea, o săruta, o atingea — ca pe ceva sacru. O auzi plângând când o aduse din nou la orgasm, doar cu gura.
Apoi, ea îl întoarse. Se așeză deasupra lui. Îi sărută pieptul, abdomenul, până ajunse la sexul întărit. Îl luă în gură — timid la început, apoi cu încredere. El gemu, își înfipse degetele în pături.
— Elena… te rog… nu pot…
Ea se opri. Se urcă peste el. Îl privi în ochi.
— Vreau să te simt în mine. Fără să te oprești.
El îi dădu un prezervativ. Îl puse cu mâini tremurânde. Se poziționă între picioarele ei.
— Te voi pătrunde cu grija promisese el.
Intră în ea încet. Foarte încet. O simți strângându-se în jurul lui, pulsând.
— Ești… perfectă, gemu.
— Tu mă umpli complet, răspunse ea.
Și atunci, dansară. Fără muzică. Fără cronometru. Doar piele, suflare, bătăi de inimă. El se mișca în ea, profund, ritmic. Ea îi mușca umărul, îi trăgea părul, îi spunea numele ca pe o rugăciune.
Când a venit orgasmul, a fost ca un cutremur. El o strânse în brațe, o sărută pe gură, iar ea simți cum o inundă, cum se scurge în ea, cum devin unul.
Rămaseră îmbrățișați, transpirați, epuizați, fericiți.
— Nu am mai fost niciodată atât de deschis, zise el. Mulțumesc că m-ai acceptat așa.
— Tu m-ai făcut să nu mai am frică, răspunse ea.
Și știau amândoi: nu mai erau doar iubiți.
Erau **acasă**.
---
> *„Când doi oameni se iubesc cu adevărat, nu mai există piele care să-i despartă. Sunt unul. Și atunci, chiar și în tăcere, dansează.”*
Capitolul 5: La Altitudine
Muntele îi aștepta, acoperit de zăpadă, cu vârfurile ascuțite împodobite de ghețuri subțiri ca sticla. Elena stătea întinsă pe bancheta din spatele mașinii, cu capul rezemat de umărul lui Adrian, privind cum copacii albi alunecă pe geam.
— Nu pot să cred că am reușit să scăpăm, zise ea, zâmbind. Nici Maestrul Corvin, nici spectacole, nici coregrafii perfecte.
— Doar noi, zise Adrian, luându-i mâna și sărutându-i încheietura. Și tăcerea.
Casa era mică, de lemn, închiriată de un fost dansator pensionat. Avea un șemineu vechi, un balcon cu vedere spre vale și un pat mare, acoperit cu pături groase de lână.
Primul lucru pe care l-au făcut a fost să se dezbrace.
Nu pentru sex. Pentru **căldură**. Pentru **apropiere**.
Stăteau goi în fața șemineului, pielea lor acoperită de un joc de umbre și flăcări. El o trase lângă el. O îmbrățișă din spate, pieptul lui lipit de spatele ei, brațele în jurul taliei ei.
— Simți cum mă adaptez la forma ta? șopti. Ca o piesă care încape perfect.
Ea închise ochii. Simți cum îi crește între coapse, cum o atinge moale, dar insistent.
— Mă simt… completă, zise. Ca și cum abia acum am devenit reală.
A doua zi, au mers la o plimbare. Elena a fugit în față, râzând. Adrian a urmărit-o până într-un luminiș ascuns.
O prins-o, o trânti ușor în zăpadă.
— Ne-am înghețat nasurile, zise ea.
— Dar inimile noastre sunt fierbinți, răspunse el.
Se sărutară. Gura lui era rece, dar limba fierbinte. O mângâie peste haine, simțindu-i sânii, fundul, coapsele.
— Aici? întrebă ea.
— Dacă vrei.
Ea dădu din cap.
Au început să se dezbrace. Încet. Cu ritual. Până au rămas goi, tremurând, dar plini de dorință.
Se așeză deasupra ei. Zăpada de sub spatele ei era rece, dar pielea lui o ardea. O păstra caldă cu trupul lui.
O pătrunse adânc. Cald. Perfect.
— Te simt… pretutindeni, șopti ea. În piele, în sânge, în suflet.
El o sărută. O ținu strâns.
Orgasmele au venit ca un cutremur. Ea se arcui, iar el izbucni în ea, amândoi țipând numele celuilalt.
Au rămas așa, goi, tremurând, dar fericiți. El o înfășură în haine, o ridică, o duse acasă.
În noaptea aceea, în fața focului, au vorbit despre lucruri pe care nu le spuseseră niciodată.
— Am fost singur toată viața, zise Adrian. Baletul era singurul meu limbaj. Până am întâlnit-o pe ea… pe tine.
— Eu credeam că iubirea e un spectacol, zise Elena. Că trebuie să fie perfectă. Dar tu m-ai învățat că e reală.
El o privi.
— Vrei să încercăm ceva? Ceva nou?
Ea îi văzu teama în ochi.
— Spune-mi ce vrei.
— Vreau să te văd complet. Fără frică. Vreau să ating toata. Și vreau să mă lași și pe mine să mă dezvălui tot.
Ea dădu din cap.
Atunci, au început. Nu cu sex. Cu **ritual**.
Ea îi desfăcu centura. Ii dădu jos pantalonii. Îi atinse testiculele. Le sărută. Le linse. El gemu.
Apoi, ea își dădu drumul. Se așeză pe podea, cu picioarele desfăcute. Îi arătă tot.
— Atinge-mă, zise. Fără frică.
El o făcu. Cu degete tremurânde. Cu gură. Cu ochii plini de lacrimi.
— Ești frumoasă, șopti.
Au făcut dragoste lent, pe covor, lângă foc. El a pătruns-o din spate, cu mâinile pe pieptul ei, cu buzele pe ceafă. Ea se mișca în ritmul lui, ca o val.
Când a venit, a fost cu un geamăt lung, profund.
Apoi, el a plâns.
— Nu am mai fost niciodată atât de deschis, zise. Mulțumesc că m-ai acceptat așa.
— Tu m-ai făcut să nu mai am frică, răspunse ea.
---
> *„Uneori, cel mai înalt vârf nu e cel de piatră și gheață. E cel din inima altcuiva. Și atunci, chiar și în frig, simți că arzi.”*
Capitolul 6: La Marginea Valurilor
Marea era albastru-intens, ca o pictură veche de iconiță. Soarele cădea ca o mână caldă pe pielea lor, iar vântul aducea mirosul sărat al libertății. Elena stătea întinsă pe o pătură, doar cu un bikini subțire, de culoarea coralelor. Adrian o privea, întins lângă ea, cu ochii ascunși în spatele ochelarilor de soare.
— Nu pot să-mi imaginez că suntem aici, zise ea. Fără antrenamente. Fără cronometre. Fără ochi care ne judecă.
— Suntem doar noi, răspunse el. Și marea. Și timpul.
Se ridică și o trase în apă. Nu repede. Nu cu forța. Cu blândețe. Își țineau mâinile, intrând încet în valuri. Apa era caldă, ca sângele. Le acoperea picioarele, coapsele, talia.
Când ajunseră mai departe, se opriră. Apa le ajungea până la piept. Se priviră. Nu vorbiră.
Atunci, el o trase aproape. O sărută — adânc, lent, ca un val care se retrage și revine. Limbile lor dansară, iar ea simți cum i se întărește între coapse, chiar sub apă. Se lipi de el, iar el o ridică ușor, sprijinind-o de șoldul lui.
— Vrei? șopti el, cu buzele pe ale ei.
— Da. Acum. Fără haine. Fără limite.
Se întoarseră spre plajă, unde o stâncă mică, acoperită de alge, le oferea puțină intimitate. Se urcară pe ea, goi, cu apa curgând pe pielea lor. Nisipul li se lipise de coapse, de spate, de piept. Nu conta.
Erau **naturali**. Erau **adevărați**.
Elena se așeză pe stâncă, cu picioarele desfăcute. Adrian stătea în fața ei, cu mâinile pe coapsele ei, privind-o ca pe ceva sacru.
— Vreau să te simt în toate felurile posibile, zise el. Nu doar cu trupul meu. Cu sufletul meu.
— Atunci, fă-o, șopti ea. Nu mai fi doar iubitul meu. Fii tot ce sunt eu.
El o sărută pe interiorul coapselor. O linse — încet, cu grijă, cu adorație. O auzi gemând, cu capul dat pe spate, părul ud lipit de umeri. O atinse cu două degete, o pătrunse ușor, o simți udă, fierbinte, pulsând.
— Ești deschisă, zise el. Ca o floare de mare.
— Pentru tine, da. Doar pentru tine.
Atunci, se așeză între picioarele ei. O privi în ochi. Își duse vârful la intrarea ei. O atinse — o scânteie electrică le trecu prin corpuri.
— Acum, șopti el.
Și intră.
Adânc. Complet. Fără grabă. Fiecare milimetru al lui pătrunzând în ea ca un acord muzical care se completează. Elena scoase un sunet lung, pur — ca o notă de violoncel scosă din adâncuri.
— Te simt… pretutindeni, gemu ea. În piept. În stomac. În cap. În suflet.
— Pentru că nu mai sunt doar în tine, zise el, mișcându-se ușor. Sunt **cu tine**.
Se mișcau încet, ca valurile. Fără ritm impus. Doar **respirația lor**, **bătăile inimilor**, **sunetul mării**. Fiecare mișcare era o explorare. Fiecare atingere — o recunoaștere. El îi ținea fața în mâini, o săruta cu adorație, o privea în ochi în timp ce intra și ieșea din ea.
— Nu închide ochii, îi ceru. Vreau să te văd. Vreau să-mi amintesc fiecare secundă.
— Nu pot să-i închid, răspunse ea. De când te-am văzut, nu mai văd decât tine.
Atunci, ea îl trase mai aproape. Își înfipse unghiile în umerii lui. Își aruncă capul pe spate, iar el îi mușcă ușor gâtul — nu dureros, ci ca o marcă. Ca o promisiune.
— Vino în mine, te rog… plin… tot…
El își intensifică mișcarea. Mai rapid. Mai profund. O simți strângându-se în jurul lui, ca un inel de foc. O auzi strigând numele lui, iar el răspunse cu un geamăt primitiv, din adâncul pieptului.
Când a izbucnit în ea, a fost ca o explozie de lumină. Simți cum o umple, cum o inundă, cum devine un singur organism. Ea veni imediat după, cu un arc al spinării, cu lacrimi în ochi, cu un răcnet de plăcere pură.
Rămaseră așa, îmbrățișați, respirând greu, cu apa mării curgând peste trupurile lor, spălând tot ce nu era iubire.
În noaptea aceea, stăteau pe plajă, sub stele. El o ținea în brațe.
— Am simțit ceva azi, zise ea. Ca și cum am dansat nu doar cu trupurile noastre… ci cu sufletele.
— Știu, răspunse el. Ca și cum am fost unul.
— Ți-am simțit gândurile în mine. Ți-am simțit dorințele ca pe ale mele.
— Eu am simțit cum m-ai primit nu doar în trup… ci în inimă.
Tăcură. Dar tăcerea lor vorbea.
— Vrei să încercăm ceva? întrebă el.
— Ce?
— Să fim unul pentru totdeauna. Nu doar în pat. Nu doar în dans. În viață.
Ea se ridică. Se așeză deasupra lui. Îl privi în ochi.
— Nu trebuie să întrebi. Am fost unul de când te-am atins prima dată.
Îl sărută. Nu ca un bărbat care iubește o femeie. Ca un suflet care și-a găsit perechea.
---
> *„Când doi oameni se iubesc cu adevărat, nu mai există piele care să-i despartă. Nu mai există respirații care să nu fie una. Sunt unul. Și atunci, chiar și în tăcere, dansează.”*
Capitolul 7: Moscova, Sub Zăpadă
Sala Mariinsky II era o capelă a dansului. Lumina aurie a candelabrelor cădea pe pereții pictați, iar aerul era încărcat cu istorie. Publicul stătea nemișcat, cu ochii fixați pe scenă, așteptând perfecțiunea.
Elena stătea în culise, cu costumul alb ca zăpada, cu părul strâns într-un coc strălucitor, cu inima bătând ca un tocat de tobă.
— E ca și cum am dansa în fața zeilor, șopti ea.
Adrian se apropie. Nu spuse nimic. Doar îi puse palma pe spate, apoi coborî ușor peste curba coloanei vertebrale, până la fundul ei. O atinse ca un dansator. Ca un iubit. Ca un om care știe fiecare centimetru al ei.
— Nu trebuie să fii perfectă, zise el. Trebuie doar să fii aici. Cu mine.
— Sunt, șopti ea. Totul în mine e aici. Pentru tine.
Muzica începu — un pian singur, apoi un violoncel, apoi o orchestră întreagă. „Cerul și Pământul” — coregrafia lor, acum rafinată, adâncită, transformată într-o poveste adevărată.
Elena dansă ca niciodată. Nu doar cu picioarele. Cu sufletul. Fiecare pas era o rugăciune. Fiecare săritură — o eliberare. Adrian o susținea, o ridica, o întorcea, o prindea — dar nu ca un partener. Ca un bărbat care știe că dacă o lasă să cadă, își pierde sufletul.
Când dansară pas de deux-ul final — lent, intens, aproape sacrilegios — publicul rămase în tăcere. Nu aplaudă imediat. Așteptară. Pentru că știau: ce văzuseră nu era spectacol. Era **viață**.
Când cortina se închise, Elena se prăbuși în brațele lui Adrian. Tremura. Plângea.
— Am dansat tot ce sunt, șopti. Tot ce simt.
— Și eu, răspunse el, cu vocea răgușită. Am dansat iubirea mea pentru tine. În fața lumii întregi.
Aplauzele izbucniră — puternice, lungi, recunoscătoare. Dar ei nu mai auziră. Erau deja plecați.
Camera de hotel era la etajul șapte, cu vedere spre Neva acoperită de gheață. Zăpada cădea lin, ca o pătură de dantelă. Nu aprinseră lumina.
Adrian închise ușa. O trase spre el. Nu o sărută. O *simți*. O ținu strâns, cu fața în părul ei, respirând adânc.
— Nu pot să vorbesc, zise el. Nu încă.
— Nici eu, răspunse ea.
Atunci, începură să se dezbrace. Nu cu dorință, ci cu **nevoie**. Hainele cădeau pe podea ca frunze toamna.
Când rămaseră goi, el o privi. Nu ca un bărbat care vede o femeie. Ca un om care **recunoaște sufletul** celuilalt.
— Ești frumoasă, zise el. Nu pentru că ai dansat bine. Pentru că ai fost adevărată.
Ea îi atinse obrazul. Apoi coborî mâna pe pieptul lui, pe abdomen, până la sexul întărit.
— Te vreau acum, zise. Nu ca dansator. Ca bărbatul meu.
El o ridică. O duse la pat. Nu încet.... |
