Aveam 26 de ani.
Dar sufletul meu arăta ca un copac bătut de furtuni de-o sută de ani.
Am fost în culmea fericirii — proaspăt inginer, conduceam o echipă mică dar promițătoare, și aveam o iubită care îmi aducea lumina în fiecare dimineață. Se numea, Andreea. Era profesoară de franceză, vorbea fluent, cu o voce blândă ca muzica clasică, și zâmbea cu ochii. Nu doar cu buzele. Avea păr castaniu deschis, lung, mereu prins într-o coadă joasă, și niște gene naturale care păreau pictate. Urma să ne căsătorim în toamnă. Mama mea, care trăia cu mine în aceeași casă — o clădire veche cu două apartamente separate — s-a oferit să meargă cu ea să aleagă rochia de mireasă.
— Să fie albă, elegantă, simplă… ca tine, a zis Andreea, strângând mâna mamei mele.
Aveau deja pozele cu ele pe telefon. Râdeau. Se îndreptau spre magazin. Păreau fericite.
Și atunci… o mașină, în viteză, le-a lovit pe trecerea de pietoni.
N-au mai avut nicio șansă.
Am fost șocat. Tăcut. Lipsit de gânduri. Ca și cum lumea s-ar fi oprit, iar eu am rămas singur, plutind undeva între realitate și vis. O lună întreagă am stat în apartamentul meu, stins. Nu dormeam decât câteva ore. Mâncarea nu-mi era atrăgătoare. Sunetele, prea tari. Lumina, prea dură.
Apoi, depresia a venit ca un val negru.
Am pierdut locul de muncă.
Toți credeau că pot avea un nou start. Eu nu mai simțeam nimic.
Într-o seară, stăteam pe podul de la ieșirea orașului. Vântul sufla rece. Apa de dedesubt părea liniștită, ca o promisiune de odihnă. M-am urcat pe balustradă. Am respirat adânc.
— Nu o face.
O voce calmă, gravă, dar blândă. M-am întors. Un bătrân, cu pălărie moale și haina uzată, stătea acolo, uitându-se la mine fără teamă, fără judecată.
— Acum ești în fundul groapei. Dar dacă te uiți bine, chiar de acolo, poți vedea stelele. Nu le vezi acum. Dar sunt acolo.
Am coborât. Am plecat.
Când am ajuns acasă, am plâns timp de ore. Fără sunet. Doar lacrimi care curgeau ca ploaia pe geam.
Dar în noaptea aceea mi-am spus: *Trebuie să fac ceva. Să mă ridic.
—
Casa era prea mare pentru un singur om. Două apartamente — unul unde trăiam eu și Andreea, celălalt unde locuia mama. Am decis să închiriez unul dintre ele.
Două studente au venit să vadă spațiul. Ioana și Alina. Ioana era blondă, subțire, cu ochi albaștri ca cerul de vară, și un fel de a vorbi lin, ca și cum fiecare cuvânt era gândit. Părea sensibilă. Alina era mai directă, veselă, dar cam agitată.
— Îmi pare rău, domnule Rareș, dar nu avem 420 de euro. Vă rog frumos, puteți să-l lăsați la 400?
Le-am acceptat. Nu doar pentru bani. Pentru că le-am văzut cum vorbesc despre studii, despre viitor. Eram la începutul drumului lor. Eu eram la mijlocul prăbușirii mele.
După o lună, s-au certat. Zgomot, porti trântite. A doua zi, Alina a plecat. Lăsându-o pe Ioana singură.
A doua zi, a venit la mine, cu capul plecat.
— Domnule Rareș… îmi pare nespus de rău pentru gălăgia de ieri. Știu că ai probleme cu somnul. Dacă-mi permiteți, aș rămâne doar cu 200 de euro pe lună până îmi găsesc alt partener de cameră.
Am zâmbit — un zâmbet slab, dar primul după mult timp.
— Este Ok! Poți să stai.
Timpul a trecut.
M-am tuns. M-am dus la sală. Mă uitam în oglindă și îmi ziceam: Ești frumos. Ești puternic. Ești iubit. Chiar dacă nu credeam. Dar cuvintele astea începeau să facă efect.
Am reușit să mă angajez din nou — nu pe poziția anterioară, dar directorul a zis:
— Dacă dai dovadă de dedicare, te readucem unde ai fost.
Simțeam că revin. Treptat.
Dar Ioana… venea și pleca. Odată, a venit plângând.
— El m-a lovit, Rareș. Am fugit din casă cu ce am avut pe mine.
I-am dat o cană cu ceai, i-am oferit un prosop cald.
— Nimeni nu merită asta. Tu meriți pe cineva care să te privească cum ești cu adevarat.
După câteva zile, a venit radiind.
— Am cunoscut pe cineva! E drăguț, respectuos… mă face fericită.
M-am bucurat sincer.
Dar apoi, iarăși, a revenit acasă, cu ochii goi, fața umflată de lacrimi.
— M-a înșelat. L-am prins cu alta în patul lui.
I-am ținut mâna. Nu am spus nimic. Doar am stat alături.
—
În ziua în care s-au împlinit 3 ani de la tragedie, m-am îmbrăcat cu grija cu care o făceam când eram cu Andreea. Cravată, pantofi curați, un buchet de flori albe. Voiam să le spun ceva. Ce nu mai putusem în ultimii ani.
Pe scara casei, m-am întâlnit cu Ioana.
— Domnule Rareș… Unde mergeți așa frumos? Vreo iubita?
Am zâmbit amar.
— Nu. Merg la cimitir. Astăzi se împlinesc trei ani de când Andreea și mama mea au murit.
Ioana a încremenit. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Doamne, Rareș… Nicio clipă… Nu am știut niciodată. De-asta erai atât de tăcut. Atât de trist.
Vocea i s-a rupt.
Te rog… pot să vin cu tine?
— Poți. Dar… probabil voi plânge.
— Și eu, dacă va trebui. Nu e rușine. E iubire.
La cimitir, am schimbat florile în ghiveci, am aprins o lumânare. Fotografiile lor zâmbiseră din rame. Stăteam nemișcat, privind în gol. Inima se zbătea, dar nu mai simțeam nimic.
Ioana s-a apropiat. M-a luat de mână. Apoi, cu palma tremurândă, mi-a întors fața spre ea. A șters lacrimile cu degetul mare.
— Nu ești singur, Rareș.
Și m-a sărutat. Ușor. Pe buze. Ca un fulg de nea.
Am simțit ceva în piept. Nu durere. Nu gol. Ci speranță.
Am plecat acasă. M-am uitat în oglindă.
Sunt bine. Sunt puternic. Sunt iubit.
Apoi un duș rece. Apa care lovea pielea ca o biciuire blândă.
Noaptea a venit. Am adormit.
Dimineață, bătăi la ușă.
— Hei, Rareș! Plec Intr-o excursie cu colegii. La munte. Dacă vrei… poți veni cu noi. Ca partener al meu.
Am ezitat. Dar apoi am zâmbit.
— Da. Vin.
Excursia a fost frumoasă! Am glumit. Am dansat. Am vorbit despre lucruri simple — despre cafea, despre filme, despre viață. Nu am evitat durerea. Dar n-am lăsat-o să conducă.
La întoarcere, în mașină, Ioana m-a privit și a zis:
— De mult timp nu m-am simțit atât de bine. Și tu ai fost cel care mi-a dat asta. Mulțumesc.
La ușa casei, am făcut un pas spre ea. Am sărutat-o ușor. Ea a răspuns.
Apoi s-a oprit, s-a întors, a venit din nou — și m-a sărutat profund. Cu limba, cu dor, cu inima.
— Intră, a zis. Te rog. Haide să fim doar noi.
În apartamentul ei, a deschis un vin alb, refrigerat.
— Hai să ciocnim. Pentru noi. Pentru cei care supraviețuiesc. Pentru cei care îndrăznesc să iubească din nou.
Te rog să cauți un film pentru noi și eu în timpul ăsta merg până la baie.
Aleg un film vechi muzical - Mamma mia. Și o aștept. După aproximativ un sfert de oră, Ioana iese din baie îmbrăcată într-un halat stans la mijloc. Și îmi spune:
- Poți merge și tu la baie dacă vrei. Este un halat de baie agățat de ușă.
Am intrat. M-am spălat bine, mi-am turnat puțin parfum. Când am ieșit, purtam un halat pufos, alb, care mirosea a lavandă.
Ioana stătea pe pat, sprijinită de perne.
Halatul ei, lăsa să i se vadă pulpele albe, netede, pielea lucind sub lumină. Un picior era întins, celălalt îndoit. Își juca degetele între ele.
Am incercat sa nu mă uit la ele... |
Lumina de după ploaie
