Iulia împlinise 18 ani. Tata s-a întors în țară special pentru ea — după luni întregi pe mare, cu fața brăzdată de vânt și ochii plini de dor.
— Hai, Alexandru, zise el, luând cheile mașinii. E ziua ei. Mergem să o luăm.
Am zâmbit. Inima îmi bătea ușor, ca la începutul unui capitol important.
Când am ajuns la cămin, Iulia stătea în prag, cu un rucsac mic pe umăr. A zâmbit imediat ce ne-a văzut.
— Bună! Ați venit!
— Ești pregătită? am întrebat.
— Da, da, da! În rucsacul ăsta am tot ce-mi trebuie.
Tata s-a uitat la mine. Eu la el. O singură clipă. Un schimb de priviri care spunea tot: „Are doar un rucsac? Hai să îndreptăm asta.”
— Bine, atunci mergem acasă, zise tata, cu vocea blândă. Să-ți arătăm casa. Și camera ta. Soția mea — mama ta, dacă vrei — nu e acasă. E încă în voiaj, dar o să vină în curând.
— Nu-i nimic, zise Iulia. Sunt doar… fericită că sunt aici.
Casa noastră nu era cea mai mare din cartier. Vecinii aveau porți din fier forjat, ferestre imense, iarba tunsă ca o perie. A noastră era mai mică, dar curată, îngrijită — fiecare cărămidă, fiecare floricică din grădină, plantele îngrijite cu răbdare — era rodul muncii părinților mei.
Când am deschis poarta și am intrat, Iulia a rămas fără cuvinte.
— Aici… voi locui eu?
S-a uitat în jur, cu ochii strălucind.
— Parcă e în paradis. Ce grădină frumoasă… Ce trandafiri! Pot să-i îngrijesc și eu?
Tata a zâmbit, cu lacrimi în colțul ochilor.
— Desigur. Sunt și ai tăi acum. Dacă vrei. Nu te-am putut înfia legal… dar dacă tu vrei, asta e casa ta. Familia noastră.
Ea s-a întors spre el, cu buzele tremurând.
— Dacă îmi doresc? Asta depășește toate visele mele. Chiar toate.
— Atunci hai să-ți arăt camera, zise tata.
Am urcat scările. Camera era mică — vreo 15 metri pătrați — dar plină de suflet. Pereții bej-crem, unul singur roz-pudră, ca un gest de bun venit. Pat cu draperii fine, care tremurau ușor la curent. Un birou mic din lemn de fag, cu o lampă elegantă. Dulap cu uși glisante, mare, dar gol — așteptând s-o primească pe ea.
Iulia a intrat încet. A atins perdelele. A stat lângă fereastră. A privit afară, spre grădină.
— Ce mult îmi place… șopti.
Apoi s-a întors spre noi, cu lacrimi pe obraji.
— Vă iubesc. Mulțumesc… doar atât pot să spun.
— Lasă rucsacul aici, zise tata. Hai să facem niște cumpărături. Ai nevoie de lucruri. De haine. De obiecte care să-ți spună: „Aici ești acasă.”
Ne-am dus la o casă de modă unde tata avea o colegă de facultate — o femeie elegantă, cu părul argintiu și ochelari rotunzi.
— Tu trebuie să fii Iulia, spuse ea imediat, deschizând brațele. Tânăra domnișoară despre care mi-a vorbit Adrian!
Iulia a zâmbit, jenată.
— Hai să vedem ce se potrivește. Cred că niște culori vesele, mai deschise… nu-i așa?
— Eu… nu știu ce să aleg, zise Iulia, privind în jur. Toate rochiile sunt atât de frumoase…
— Nu-ți face griji. Nu e un examen. E ca un joc. Probezi până îți dai seama care te face să zâmbești.
Am văzut-o schimbând hainele — una câte una. O rochie lungă, cu flori mici. O bluză roz-deschis, cu mâneci bufante. O fustă scurtă, din bumbac. Un tricou simplu, alb, care i se potrivea perfect.
La final, am ieșit cu mai multe pungi.
Iulia tăcea. Dar zâmbea. Și din când în când, șoptea:
— Vă mulțumesc… Vă iubesc…
—
La facultate, niciunul dintre noi nu avea zeci de opțiuni. Dar amândurora ne plăcea psihologia. Ne atrăgea ideea de a înțelege oamenii, de a asculta, de a ajuta.
— Hai să încercăm împreună? am zis.
— Da, dacă mergem împreună, e deja jumătate câștigată, răspunse ea.
Am dat admiterea. Am intrat amândoi.
Când tata a aflat, a zâmbit larg.
— Dacă vreți, puteți pleca într-o mini-vacanță. O sărbătoare pentru voi doi. Ce ziceți?
Iulia a stat o clipă tăcută. Apoi, cu voce blândă:
— Eu… n-am mai fost niciodată în vacanță. Nu știu ce să zic. Dar… dacă pot alege… aș vrea să văd muntele.
— Perfect! am zis imediat. Atunci mergem în Făgăraș. La Lacul Bâlea. Și dacă vrei, urcăm la Lacul Capra. E un drum frumos, încet. Poți respira. Poți simți. Dacă îți place, putem face din asta un obicei.
— Da, vreau, zise ea. Vreau să văd cum arată cerul de aproape.
— Atunci plecăm peste trei zile, am spus.
Am mers la Decathlon împreună. Am cumpărat bocanci montani, pantaloni rezistenți, tricouri termice, un rucsac ușor. Adidași de alergare montană, pentru drumuri mai blânde.
— O să fie prima mea pereche de bocanci, zise Iulia, ținându-i în mână. Parcă sunt un simbol. Că pot merge oricât de departe.
Am zâmbit.
— Nu contează cât de departe. Contează cu cine mergi.
Și ea a zâmbit. Și știam că, indiferent unde vom ajunge — munte, vale, oraș sau vis — vom merge împreună.
Ziua plecării a venit cu un cer limpede, cu raze de soare care jucau pe geamurile mașinii. Tata ne-a stat în față, cu mâinile în buzunare, zâmbind.
— Alexandru, condu cu grijă. Dacă ești obosit, oprește-te. Siguranța pe primul loc.
Apoi s-a întors spre Iulia, cu ochii plini de luciu:
— Iulia, am încredere că îl strunești pe tinerelul ăsta, să nu facă prostii.
A râs, dar în spatele râsului era o voce profundă:
— Peste două săptămâni plec iar pe mare. Abia aștept să mă reîntâlnesc cu mama voastră. Îi duc dorul…
Am simțit cum Iulia îmi apucă mâna discret.
— Promitem că vom avea grijă, am spus simultan, ca un singur suflet.
Motorul a pornit. Roțile au început să răscolească pământul. Ne-am îndepărtat cu inima ușoară, dar cu sufletul deja undeva, departe.
Drumul a fost lung. Prea lung. Am făcut pauze la fiecare două ore — cafele reci, conversații încetinite de oboseală, ochii care încep să clipească prea des. Dar am continuat. Și când am ajuns pe Transfăgărășan, am simțit cum muntele ne primește.
Eram epuizat. Cel mai lung drum pe care l-am condus vreodată. Ne-am cazat mai jos, în Cârțișoara — o pensiune mică, cu ferestre mici și pereți de lemn care miroseau a istorie. Am căzut în pat fără să ne dezbrăcăm, ca două păsări obosite care au zburat prea mult.
Dimineața, soarele a pătruns prin perdele ca un înger. Ne-am îmbrăcat repede, am mâncat sandvișuri cu pastramă și brânză, și am pornit spre Bâlea.
Iulia stătea lângă mine, cu fața luminată de vântul rece care pătrundea prin geamul întredeschis.
— Alexandru… uite cum șerpuiește drumul! Este superb!
Apoi, cu vocea mai blândă:
— Oprim să vedem priveliștea?
Am oprit. I-am luat mâna. Ne-am uitat.
Și am rămas fără cuvinte.
Lacul Bâlea era o tăbliță de cer. Apa, albastră ca smalțul, reflecta cerul, munții, cabana de lemn care părea să plutească. Peștișori se vedeau clar, cum alunecau prin adâncuri. Vântul mișca ușor suprafața, creând cercuri perfecte.
Iulia și-a așezat capul pe umărul meu.
— Este atât de frumos… șopti.
Apoi, ca o respirație:
— Te iubesc, Alexandru.
M-am întors.
— Te iubesc de mult. De doi ani și jumătate, de fapt. Știi… îmi amintesc când am vrut să stau în aceeași bancă cu tine. Am spus că am nevoie de ajutor la matematică. Nu aveam. Dar te vroiam lângă mine.
Am râs. Dar amândoi știam că nu e o glumă.
— Și eu te iubesc, Iulia.
O pauză. Apoi:
— Știi că eu am fost cel care i-am spus părinților mei să te adopte? Nu pentru că voiam un frate. Pentru că voiam să fii a mea. De mult.
Ochii ei s-au umezit. M-a sărutat — blând, dar adânc. Ca un început de viață.
—
Am pornit spre Lacul Capra. Urcam încet, pe un drum de piatră, printre stânci cioplite de vânt. Aerul era curat, rece, iar la fiecare cotitură, o nouă priveliște — creste care se deschideau ca niște palme, văi adânci, iar jos Lacul Bâlea.
Mâinile noastre erau mereu împreunate. Ne sărutam la fiecare zece metri. Ne îmbrățișam când trecea un vânt mai rece. Dar între noi, sub bluze, sub pantaloni — căldura creștea.
Penisul meu era mereu tare. Nu din poftă bruscă, ci din emoție pură. Fiecare atingere — o scânteie. Fiecare sărut — un foc. Fiecare privire — o invitație.
Încercam să mă concentrez pe peisaj — pe stâncile abrupte, pe ciobanii care coborau cu turmele lor, pe clopoțeii care sunau în vale — dar când Iulia îmi atingea brațul, când îmi zâmbea, se ridica din nou, neastâmpărat, ca un copil care știe că are voie, dar nu vrea să-și arate.
— Nu te simți prost, a zis ea, zâmbind, văzând cum mă întorc ușor, încercând să ascund.
— Mă simt… expus, am șoptit.
— Nu e nimic rușinos în asta. Înseamnă că mă simți. Că mă dorești. Și eu te doresc. Nu doar trupul tău. Pe tine. Toată ființa ta.
Am respirat adânc. Am acceptat. Am rămas cu spatele drept. Și am mers mai departe — cu inima bătând, cu dorința pulsând, cu sufletul deschis.
Când am ajuns la Lacul Capra, am simțit cum totul se oprește.
Apa era un oglinză perfectă. Soarele se reflecta ca o coroană de foc. Muntele se oglindea în ea, ca o cetate sfântă. Nu era doar un lac — era un altar.
Am stat acolo, în tăcere, privind.
Apoi, am decis:
— Hai să urcăm până la Vârful Buteanu?
Și am pornit. Pe o potecă îngustă, între stânci și mușchi. Oameni veneau și plecau, în șir indian. Ne opram câteodată pentru poze. Dar nu fotografiile erau importante. Era prezența noastră împreună.
La fiecare pas, ne atingeaum. Ne sărutam. Ne ziceam „Te iubesc” fără cuvinte — prin priviri, prin palme, prin zâmbete.
Dar între noi, în tăcere, dorința creștea. Nu era urgență. Era o tensiune blândă, constantă — ca ritmul respirației. Ca bătăile inimii. Ca dorința de a fi complet uniți, nu doar cu cuvinte, ci cu trup.
Și când am ajuns aproape de vârf, cu întregul lantul de munți deschizându-se în fața noastră — creste după creste, văi după văi, cerul atât de aproape încât părea că poți atinge stelele — Iulia s-a întors spre mine.
Și m-a sărutat — cu toată pasiunea, cu toată iubirea, cu toată dorința.
În acel moment, muntele nu mai era doar o priveliște.
Și știam — nu contează unde vom fi.
Căci orice drum, orice munte, orice vârf — va fi al nostru.
Împreună.
Spre seară, ne-am întors obosiți la pensiune. Oboseală de zile pline, de râs, de priviri care ziceau mai mult decât cuvintele. Liniștea serii ne învăluia, ca o pătură caldă.
— Alexandru… merg să fac o baie, a șoptit Iulia, cu vocea ușor tremurată.
— Și eu simt nevoia de apă caldă, am răspuns, uitându-mă adânc în ochii ei. Nu vrei să o facem împreună?
Niciunul dintre noi n-a mai vorbit. Fără grabă, am dat drumul la apă. Cadă era generoasă, veche, din fontă, cu picioare de lebădă. Am așteptat pe margine, privind cum aburii se ridică încet, umplând camera cu o lumină moale.
Între timp, hainele au început să dispară. Încet. Ca un ritual. O bluză aruncată pe scaun. Un pantalon lăsat pe podea. Fiecare lucru scos era un pas mai aproape de goliciune, de adevăr.
Când și-a dat jos tricoul, am rămas fără aer.
Pentru prima dată, am văzut sânii ei. Plini, rotunzi, perfecți — ca două fructe maturate la soare, cu sfârcuri roz-deschis, ușor întărite de aerul rece. Pielea ei era fină, lucind în lumina slabă. Nu am putut rezista.
M-am apropiat. Le-am cuprins cu grijă în palme. Calzi. Moi. Naturali.
— Sunt… perfecti, am șoptit.
Ea a râs, jenată, dar cu ochii strălucind.
— Nu mai spune… mă faci să mă simt ciudat.
— Nu e nimic ciudat în frumusețea ta, am zis, ducând buzele la unul dintre ei.
I-am sărutat. Apoi am început să-i sug ușor, ca un copil care descoperă laptele vieții. A gemut, arcuindu-se ușor.
Știam că e virgină. Și știam că trebuie să fie special. Mă gândeam la cuvintele Biancăi: "Fă să nu o doară, dar să simtă iubire în fiecare secundă.”
Am coborât. Cu săruturile. Pe gâtul ei lung, subțire, ca de lebădă. Pe umeri. Pe spinare. Apoi pe coaste, pe burtică — ușor, ca un fluture care alunecă pe petale.
— Alexandru… suspina, strângându-mă de păr. Respirația i se încălzea.
Am coborât mai jos. Pe pulpe. Albe. Fine. Pulsând ușor de la bătăile inimii. Le-am sărutat, am lins, am simțit cum pielea i se zbârlește. Apoi am ajuns la chiloții de dantelă roz. I-am dat jos încet. Cu grijă. Ca pe o haină de ceremonie.
Acolo, între picioare, era cea mai intimă frumusețe. Buzele ei delicate, ude, strălucind de sucuri. Un miros dulce, sărat, proaspăt — ca florile de portocal dintr-o grădină de vară.
M-am apropiat. Buzele erau ocupate cu săruturi, dar nu i-am atins centrul. Am amânat.
— Nu… încă, am șoptit.
— Alexandru… te rog… a gemut, desfăcându-și picioarele cât de mult a putut.
— Vreau să simți cât de mult te doresc. Nu doar trupul. Pe tine. Toată.
Dar ea îmi ghida capul cu mâinile, disperată.
— Vreau acolo… chiar în mijloc… vreau să te simt acolo!
Am cedat.
Limba mea a năvălit. Am lins — sus, jos, circular. Am simțit cum tremură. Cum se ridică din podea. Cum geme înfundat. Am intrat ușor în ea, am scotocit, am explorat. Am băut din sucurile ei. Am simțit cum i se contractă mușchii, cum punctul maxim este pe cale de a veni.
— Stai… stai! a strigat, trăgându-mă în sus.
— Nu vreau să am orgasm fără tine în mine. Vreau să fie prima dată cu tine.
Am zâmbit. Am luat-o în brațe. Am așezat-o în cadă. Apa era caldă, aburitoare. Am intrat după ea. Ne-am așezat față în față. Ea pe mine.
Ne-am privit. Fără vorbe. Numai inimi care băteau una pentru alta.
— Nu trebuie să-ți fie frică, am șoptit, mângâindu-i obrazul. Ai să vezi… o să fie bine. Poate un pic de durere la început… dar o să trecă. O să rămână doar iubirea.
— Te vreau, Alexandru. Te vreau în mine. Acum.
Am dat din cap. Am aliniat. Vârful meu a atins buzele ei — fierbinți, tremurătoare.
Am împins ușor. Prima intrare — doar capul.
Ea a tresărit. A închis ochii.
— Respiră… am șoptit.
— Da… respir.
Am împins din nou. Încet. Milimetru cu milimetru. Simțeam cum mușchii ei se opun — o barieră naturală, sacră. Nu am forțat. Am așteptat. Am simțit cum se relaxează. Cum îmi dă voie.
Și atunci — un singur impuls blând. Am pătruns complet.
— Ah… a gemut, ușor. Nu ca de durere, ci ca de desfătare.
M-am oprit. Am așteptat. Am ținut-o în brațe. Am sărutat-o pe frunte, pe ochi, pe buze.
— Ești minunată. Ai fost minunată.
— Te simt… tot, a șoptit. E… atât de mare… mă umple… parcă ajunge până în piept.
Am rămas nemișcat. Lăsându-i timp să se obișnuiască. Să simtă fiecare centimetru al meu în ea. Nu doar ca o prezență, ci ca o completitudine.
Apoi, încet, am început să mă mișc.
Înainte. Înapoi. Lent. Profund.
Fiecare mișcare era calculată. Fiecare retragere — o anticipare. Fiecare revenire, o umplere.
— Da… așa… tot… a zis, ridicând genunchii, tragându-mă mai adânc.
— O simt… toată. Cât e de mare. Cât de tare mă umple. Cum mă masează pe interior.
Am accelerat ușor. Șoldurile ei se ridicau în întâmpinarea mea. Fundulețul ei mic, ferm, se întindea, se relaxa, se oferea. Mă simțea nu doar ca pe un trup, ci ca pe un destin.
— Alexandru… simt ceva… o plăcere mare… nu te opri! Împinge! Mai adânc!
Am dat drumul ultimelor bariere. Am intrat până la fund. Am lovit adânc, dar blând. Fiecare lovitură atingea fundul ei, trimițând unde electrice prin tot corpul.
— Da! Da! Vine! a strigat, arcuindu-se, cu mâinile strânse în părul meu.
Primul ei orgasm a fost ca un cutremur sacru.
Corpul i s-a contractat. Bazinul a tremurat. Ochii s-au închis. A țipat — un sunet pur, fără rușine. Mușchii vaginali m-au strâns, m-au sugrumat plăcut, m-au forțat spre propriul sfârșit.
— Iulia… Iulia! am gemut, simțind cum sperma pornește din adâncul burtii, cum explodează în jeturi reci, calde, tremurătoare.
Am izbucnit împreună.
Un orgasm comun — lung, profund, ca o fuziune de suflete.
Am simțit cum se revarsă înăuntru, cum mă golesc în ea, cum tot ce am fost devine ce suntem.
Am rămas așa. Strânși. Transpirați. Obosiți.
Apă călduță în jur. Aburi în jur. Inimi bătând în același ritm.
Ea a deschis ochii. M-a privit. A zâmbit.
— A fost… magic.
— Ai fost tu cea care l-ai făcut magic, am zis, mângâindu-i părul ud.
Ne-am spălat încet unul pe altul. Fără grabă. Fără cuvinte. Doar atingeri. Săpun care alunecă. Mâini care știu unde să fie.
Apoi ne-am înfășurat în prosoape, ne-am întins pe pat. Eu pe spate. Ea cu capul pe pieptul meu.
— Nu e doar trupul tău cel mare, a șoptit. Ești mare și în suflet.
— Și tu… ești completă. În toate sensurile.
Am adormit împreună așa.
Strânși.
Iubiți.
Schimbați pentru totdeauna.
Dimineața se strecura lin prin fereastra semi-deschisă, cu razele soarelui căzând oblic pe cearșafurile albe, lumina alungând ultimele umbre ale nopții ca un deget tandru. Am deschis ochii treptat, simțind o greutate blândă pe piept — mâna Ioanei, odihnindu-se acolo, în timp ce degetul ei arătător cobora lin, senzual, de-a lungul abdomenului meu tensionat, până la baza penisului, care deja pulsa, rigid, viu, chemat de prezența ei. Era erect, plin de sânge, pulsând ca un inimă separată, dedicată doar ei.
— Te-ai trezit, iubitule? șopti ea, cu vocea adâncă, somnoroasa și plină de dorință. Ochii ei străluceau, jucăuși și pofticioși. Buzele-i umede se curbară într-un zâmbet când simți cum trupul meu reacționează instant la atingerea ei.
- Uite-l… „micu’” tău s-a trezit din nou mare. Mai mare decât ieri. Vreau să-l simt în mine. Acum. Întreg. Adânc.
Am râs scurt, dar imediat am fost cuprins de valul fierbinte al excitației.
— Tu ești cea care-l face mare, am spus, întinzând mâna s-o ating pe ... |
Bucuria de a darui - continuare 
