Capitolul I – O singură noapte
Totul trebuia să dureze o singură noapte.
Părinții noștri hotărâseră cu câteva săptămâni înainte să ne oprim la bunica de la țară pentru o seară, iar dimineața să plecăm mai departe spre munte, unde adulții aveau rezervată o cabană pentru restul concediului.
Eu eram singur la părinți. Din partea cealaltă a familiei veneau unchiul, mătușa și cele două fiice ale lor, Ana și Mara. În copilărie, petreceam aproape toate vacanțele împreună. Alergam pe ulițe, ne ascundeam prin grădini, inventam jocuri și vara părea că nu avea sfârșit.
Cu timpul, însă, lucrurile se schimbaseră. Școala, facultatea, orașele diferite și grijile de zi cu zi ne îndepărtaseră fără să ne dăm seama. Ne mai vedeam la sărbători sau la aniversări, dar acele întâlniri erau scurte, grăbite, pline de conversații începute și neterminate. Aproape că uitasem cum era să petrecem mai mult de câteva ore împreună, fără griji.
În dimineața plecării am pornit cu două mașini. În prima eram eu cu mama și tata, iar în cea de-a doua veneau unchiul, mătușa, Ana și Mara. Drumul a durat câteva ore, dar, pe măsură ce ne apropiam de sat, ceva din liniștea de altădată începea să se întoarcă.
Șoseaua devenea tot mai îngustă, câmpurile de floarea-soarelui se întindeau până departe, iar mirosul de fân proaspăt cosit intra prin geamurile deschise. Când am zărit primele case, am simțit că mă întorc nu doar într-un loc, ci și într-o vreme pe care o crezusem pierdută.
Bunica ne aștepta în poartă.
Purta același șorț înflorat din copilărie și zâmbea cu aceeași bucurie sinceră, de parcă nu trecuseră ani, ci doar câteva zile de când ne văzuse ultima dată.
— Ați ajuns, în sfârșit! Haideți repede, că se răcește mâncarea!
Ne-a îmbrățișat pe fiecare în parte, apoi ne-a poftit în curte.
Casa părea neschimbată. Vița-de-vie umbrea terasa, leagănul de lemn scârțâia ușor în bătaia vântului, iar din grădină venea miros de roșii coapte, busuioc și pământ încălzit de soare, totul având un aer familiar. Totul avea aerul acela liniștitor pe care doar locurile copilăriei îl pot păstra.
După cină, adulții au rămas la masă. Vorbeau despre rude, despre oameni din sat și despre întâmplări vechi, pe care noi le știam doar pe jumătate. Bunica aducea din când în când câte ceva din bucătărie, iar tata și unchiul râdeau de parcă timpul se întorsese și pentru ei.
Noi am ieșit pe uliță, fără o destinație clară.
La început am mers fără o destinație clară. Apoi, aproape instinctiv, pașii ne-au purtat spre locurile copilăriei.
— Mai țineți minte nucul de lângă școală? întrebă Mara.
— Sau podul peste pârâu? răspunse Ana râzând. Eram convinși că se rupe de fiecare dată când treceam peste el.
Am început să ne amintim întâmplări pe care nu știam că le mai păstrăm în memorie. Râdeam de jocurile noastre, de poreclele pe care ni le puseserăm și de toate prostiile pe care le făcuserăm când eram mici.
Orele au trecut fără să ne dăm seama.
Când ne-am întors, cerul era plin de stele. Adulții încă stăteau pe terasă, iar bunica tăia felii mari de pepene rece. Ne-am așezat și noi lângă ei. Pentru câteva minute, nimeni nu a spus nimic. Era una dintre acele seri în care liniștea nu trebuia umplută cu vorbe.
Mara a fost prima care a vorbit.
— Chiar plecăm mâine?
Ana oftă ușor.
— Parcă abia am ajuns.
M-am uitat spre curte, apoi spre ulița care dispărea în întuneric.
— Și eu aș mai rămâne.
Cele două surori s-au privit și au zâmbit una alteia.
— Dacă tot suntem aici, spuse Mara, de ce să nu mai stăm câteva zile?
— O să fie greu să-i convingem, răspunse Ana.
— Nu dacă cerem toți același lucru, am spus eu.
Planul s-a născut pe terasa bunicii, aproape în joacă.
A doua zi dimineață, imediat după micul dejun, am făcut front comun. Tata și unchiul s-au privit câteva clipe, apoi au început să vorbească despre rezervările de la munte.
— Cabana e deja plătită, spuse tata. Ar fi păcat să anulăm.
Mama s-a uitat spre bunica.
— Crezi că te descurci cu ei o săptămână?
Bunica a râs scurt.
— Cu ei? M-am descurcat cu voi când erați mai neastâmpărați decât sunt ei acum.
Toți au râs.
În cele din urmă, tata a dat din cap.
— Bine. Noi mergem la munte, iar voi rămâneți aici cu bunica până duminică. Dar avem câteva reguli.
Le-a enumerat pe rând: să-i spunem bunicii unde mergem, să nu întârziem seara fără să anunțăm și să nu facem prostii.
Am promis toți, poate prea repede. În realitate, abia ne puteam stăpâni entuziasmul.
I-am ajutat apoi să-și încarce bagajele în mașini. Curtea, care cu o seară înainte fusese plină de voci, devenise liniștită. Bunica le făcea cu mâna din poartă, iar noi am rămas aliniați lângă gard, urmărind cele două mașini până când au dispărut după ultima curbă.
Pentru câteva secunde n-a spus nimeni nimic.
Apoi Mara s-a întors spre noi cu un zâmbet larg.
— Ei bine... cred că vacanța începe acum.
Ana a râs.
— Noua zile.
— Zece zile, am repetat și eu. E doar vineri si stam pana duminica viitoare
Nu aveam niciun plan clar. Niciun program. Doar o săptămână întreagă în care timpul părea să curgă altfel. Aveam impresia că nimic important nu avea să se întâmple.
Aveam să descoperim curând cât de mult ne înșelam.
Ziua a trecut mai repede decât ne-am fi imaginat.
După ce am făcut ordine prin camere și am ajutat-o pe bunica în grădină, căldura după-amiezii ne-a alungat la umbra nucului din curte. Am stat acolo ore întregi, vorbind despre tot ce ne venea în minte: despre facultate, despre orașele în care locuiam, despre prietenii pe care îi lăsaserăm acasă și despre vacanțele de altădată.
Încetul cu încetul, stângăcia dintre noi a dispărut. La început ne purtam ca niște oameni care nu se mai văzuseră de mult. Spre seară, însă, râdeam din nou ca atunci când eram copii.
Am făcut planuri pentru zilele următoare: lacul, pădurea, terenul de fotbal, plimbările cu bicicletele și poate chiar o întâlnire cu vechii prieteni din sat, dacă mai erau prin zonă.
După cină, bunica s-a retras devreme în casă, lăsându-ne terasa numai pentru noi. Soarele dispăruse după dealuri, iar satul se cufunda încet într-o liniște pe care doar serile de vară o pot aduce.
Nu am aprins lumina. Luna era suficient de puternică încât să contureze grădina și vița-de-vie.
Mara stătea rezemată de balustradă, privind spre uliță, iar Ana își sprijinea coatele de marginea terasei, urmărind licuricii care începeau să apară prin iarbă. Atunci, aproape pe neașteptate, Ana a rupt tăcerea.
— Ți-e frică de ce urmează?
Am zâmbit ușor.
— Nu știu. Cred că da. Puțin.
Nu era nevoie să spunem despre ce vorbeam. Facultatea, plecările, despărțirea de locurile copilăriei, faptul că fiecare dintre noi urma să-și vadă de propriul drum. Toate se adunau în aceeași întrebare.
Mara ne privi pe rând.
— Mi se pare ciudat că acum câțiva ani ni se părea că timpul nu trece niciodată.
Nimeni nu a contrazis-o.
Am rămas câteva minute fără să spunem nimic. Tăcerea nu era apăsătoare, ci una dintre acele tăceri pe care le poți avea doar lângă oameni de încredere.
În cele din urmă, Mara bătu ușor din palme.
— Cred că ar trebui să mergem la culcare. Mâine bunica sigur ne trezește înainte să răsară bine soarele.
Am râs cu toții și am intrat în casă.
Camera era mică, simplă, așa cum o țineam minte din copilărie. Pereții albi păstrau răcoarea nopții, iar o veioză veche răspândea o lumină gălbuie. Fiecare își pregătea în liniște hainele pentru a doua zi. Se auzea doar foșnetul materialelor și podeaua veche care scârțâia la fiecare pas.
Înainte să stingem lumina, Mara spuse încet:
— Mâine mergem la lac?
— Dacă ne lasă bunica după micul dejun, răspunse Ana.
— Atunci e hotărât, am spus eu.
Veioza s-a stins, iar camera a rămas cufundată în întuneric.
Din când în când se auzea câte un foșnet de pătură sau un suspin scurt. Somnul întârzia să apară. Poate nu din cauza căldurii, ci pentru că fiecare dintre noi simțea că vara aceea începuse să însemne mai mult decât o simplă vacanță.
Dimineața a venit odată cu lumina care pătrundea printre perdelele subțiri.
M-am trezit înaintea celorlalți și am rămas câteva clipe privind tavanul. Din curte se auzea bunica hrănind găinile, iar mirosul de pâine prăjită urca deja spre cameră.
Ana deschise încet ochii.
— Bună dimineața.
— Bună dimineața.
La scurt timp se ridică și Mara, întinzându-se leneș.
— Dacă nu coborâm imediat, bunica urcă după noi.
Am izbucnit toți în râs.
Atmosfera din cameră era diferită față de seara trecută. Mai relaxată. Mai apropiată. Nu pentru că se întâmplase ceva anume, ci pentru că fiecare dintre noi începuse să se simtă din nou acasă lângă ceilalți.
În lumina dimineții, diferențele dintre ele deveneau și mai evidente.
Ana era mai înaltă, cu o siluetă fină, subțire, aproape delicată la prima vedere. Avea o eleganță naturală în felul în care mergea, ca și cum fiecare pas era calculat fără să pară rigid. Bluza ușoară îi urmărea linia trupului, așezându-se discret peste formele ei , iar sub materialul subțire se conturau sâni mai mari, voluptoși, care se ridicau natural și atrăgeau privirea fără ca ea să încerce și lăsând să se ghicească o talie bine definită și o delicatețe care atrăgea privirea fără să fie ostentativă. Când își prindea părul sau se apleca ușor peste marginea mesei, gesturile ei aveau o grație calmă, dar și o senzualitate tăcută, greu de ignorat.
Nu încerca să atragă atenția. Tocmai de aceea o atrăgea.
Avea genul acela de feminitate matură, liniștită, care nu se afișează, dar rămâne în minte. O prezență caldă, sigură, care te făcea să o privești o secundă mai mult decât ar fi trebuit.
Mara, în schimb, era mai micuță de înălțime, dar energia ei umplea spațiul. Avea un corp atletic, tonifiat, proporționat armonios, iar felul în care se mișca îi dădea un aer viu, spontan, aproape provocator. Tricoul simplu și pantalonii scurți îi subliniau , iar sânii ei mai mici, dar fermi și tonifiați, își mențineau o formă delicată chiar și sub materialul lejer, postura dreaptă și siguranța aceea jucăușă pe care o purta fără să pară conștientă de ea.
Zâmbetul ei era mai îndrăzneț decât al Anei, mai rapid, mai luminos. Când râdea sau își trecea mâna prin păr, avea ceva magnetic, ca o scânteie care apărea brusc și schimba atmosfera din jur.
Dacă Ana atrăgea prin calm, Mara o făcea prin intensitate.
Una era liniștea care te cuprinde încet. Cealaltă era scânteia care te aprinde înainte să-ți dai seama. Și poate tocmai contrastul dintre ele făcea totul atât de greu de ignorat.
Bunica ne strigă din curte înainte să apucăm să ne dezmeticim bine:
— Copii, am pus apă la încălzit! Să vă spălați și voi, că pe urmă se face zăpușeală!
În casa bunicii nu era baie, așa cum aveam noi la oraș. În spatele casei, lângă magazie, era un colț ferit de priviri, unde bunica ținea o covată mare de lemn, un lighean emailat, o găleată cu apă rece de la fântână și câteva căni de tablă agățate într-un cui. Acolo ne spălam de fiecare dată când veneam vara la țară.
Când eram mici, nu ne păsa prea mult de asta. Alergam prin curte desculți, ne stropeam unii pe alții și râdeam fără să ne gândim la nimic. Acum însă, lucrurile nu mai erau la fel. Crescuserăm. Fetele nu mai erau doar verișoarele cu care mă cățăram prin copaci, iar eu nu mai eram băiatul care se ascundea după cotețul găinilor cu genunchii juliți.
Tocmai de aceea, totul se făcea cu mai multă grijă.
Ana și Mara au mers primele, luând cu ele prosoapele și schimburile curate. Din spatele magaziei se auzea apa turnată în lighean, apoi râsul scurt al Marei.
— E rece! Bunica vrea să ne omoare!
— Nu mai exagera, spuse Ana. Ține prosopul mai bine.
Se ajutau una pe alta așa cum probabil făcuseră de multe ori: una turna apă cu cana, cealaltă își clătea părul, apoi schimbau locurile. Totul era firesc între ele, simplu, aproape copilăresc, dar pentru mine, care așteptam pe treptele terasei, sunetele acelea mărunte făceau dimineața să pară dintr-odată diferită.
Când s-au întors, Ana avea părul prins la ceafă, iar câteva șuvițe ude i se lipiseră de tâmple. Obrajii îi erau ușor înroșiți de apa rece. Mara venea în urma ei, scuturându-și părul cu un gest rapid și râzând încă.
— Acum e rândul tău, spuse Mara.
— Mă descurc, am răspuns, ridicându-mă.
Ana luă prosopul mare de pe frânghie și îmi aruncă o privire scurtă.
— Sigur că te descurci. Dar cineva trebuie să țină prosopul. Altfel te vede jumătate de sat.
Am rămas o clipă nemișcat, neștiind dacă glumește sau vorbește serios. Ea însă pornise deja spre colțul ferit de lângă magazie, acolo unde covata era pregătită.
— Hai, nu te rușina acum, spuse ea, cu un zâmbet abia schițat. Când eram mici fugeai desculț prin curte după gâște.
— Eram mic atunci.
Ana se opri o clipă și întoarse capul doar pe jumătate.
— Știu. Acum nu mai ești.
Felul în care a spus-o a lăsat între noi o tăcere scurtă, mai caldă decât aerul dimineții.
În spatele magaziei, soarele ajungea doar pe jumătate. Covata de lemn era așezată lângă perete, iar lângă ea se aflau ligheanul emailat, găleata cu apă rece de la fântână și cana de tablă. Ana întinse prosopul între două scânduri, făcând un fel de paravan, apoi se întoarse cu spatele.
— Stai liniștit. Nu mă uit.
Tonul ei era firesc, dar tocmai firescul acela mă făcea să fiu și mai stânjenit.
M-am spălat la început în grabă, cu mișcări neîndemânatice. Cana lovea ușor marginea ligheanului, iar apa rece îmi tăia respirația de fiecare dată când o turnam pe umeri.
Ana râse încet, fără să se întoarcă.
— Așa te chinui până la prânz. Dă-mi cana.
Am ezitat.
— E în regulă?
— Da. Mă uit în partea cealaltă.
I-am întins cana. A luat-o fără să se întoarcă de tot, doar întinzând mâna pe lângă umăr. Degetele ni s-au atins pentru o clipă, întâmplător sau poate nu chiar întâmplător. Niciunul dintre noi nu a spus nimic.
Apoi a turnat apa încet peste spatele meu, cu grijă, de parcă gestul era cel mai normal lucru din lume. Și poate că ar fi fost, dacă am mai fi fost copii. Dar nu mai eram.
Se simțea asta în tăcerea dintre noi. În felul în care ea își ținea privirea coborâtă spre pământ. În felul în care eu încercam să par relaxat, deși fiecare mișcare a ei părea să umple spațiul mic dintre noi.
— E prea rece? întrebă ea.
— Nu. E bine.
Vocea mi-a ieșit mai joasă decât mă așteptam.
Ana mai turnă o cană de apă, apoi îmi întinse prosopul peste umăr, tot fără să se uite.
— Gata. Te las să te schimbi.
Se îndepărtă câțiva pași și rămase cu spatele spre mine, privind spre grădină. Lumina dimineții îi contura silueta, iar părul umed îi atingea ceafa. Nu era nimic nepotrivit în gesturile ei, nimic spus pe față. Tocmai de aceea momentul rămânea acolo, suspendat, ca o întrebare pe care niciunul dintre noi nu avea curajul să o rostească.
Când am ieșit de după magazie, Mara ne aștepta lângă fântână, cu mâinile în șolduri.
— A durat ceva.
Ana îmi aruncă o privire scurtă, apoi zâmbi.
— Pentru că unii nu știu să se spele fără instrucțiuni.
Am râs, dar n-am răspuns. Între noi rămăsese ceva nerostit, o apropiere nouă ascunsă sub un gest obișnuit.
În clipa aceea se auzi vocea bunicii din curte.
— Copii! Masa e gata!
Momentul s-a risipit imediat.
Sau cel puțin așa părea.
Sub vița-de-vie era deja așezată masa: roșii proaspete, brânză, ouă, pâine caldă și ceai de mentă. Bunica ne privea mulțumită, ca și cum simplul fapt că eram acolo îi făcea ziua mai bună.
— Mâncați bine, spuse ea. Dacă mergeți la lac, o să vă trebuiască energie.
Ne-am privit surprinși.
— De unde știai? întrebă Mara.
Bunica zâmbi.
— Vă cunosc de când erați cât găina asta. Când vă văd cu ochii ăia, știu că plănuiți ceva.
Am râs cu toții.
După micul dejun am scos bicicletele din magazie. Erau vechi, prăfuite și aveau nevoie de puțin aer în roți, dar încă mergeau. Le-am curățat în grabă, am luat prosoape, apă și câteva sandvișuri pregătite de bunica, apoi am pornit spre lac.
Drumul trecea pe lângă câmpuri, printr-o livadă părăsită și apoi cobora ușor spre marginea pădurii. Îl străbătuserăm de zeci de ori în copilărie, dar acum părea altfel. Poate pentru că noi eram altfel.
Mara mergea în față, ridicând din când în când o mână de pe ghidon ca să ne arate câte ceva.
— Uite, copacul ăla încă e acolo!
— Și drumul încă e plin de gropi, mormăi Ana, încercând să ocolească una.
Am râs și am continuat să pedalăm până când lacul s-a ivit printre copaci.
Apa strălucea în soare, iar malul era aproape pustiu. Doar câțiva copii se jucau mai departe, iar pe partea cealaltă se vedeau doi pescari care stăteau nemișcați, ca niște umbre.
Ne-am lăsat bicicletele lângă un copac și am întins prosoapele pe iarbă. Pentru o vreme, nimeni nu a spus nimic. Priveam lacul, ascultam foșnetul frunzelor și încercam să ne obișnuim cu liniștea.
Apoi Mara s-a ridicat brusc.
— Cine ajunge ultimul în apă pierde!
Nici nu am apucat să răspundem, că ea deja alerga spre mal. Ana a oftat, dar a pornit după ea. Eu le-am urmat, râzând.
Apa era rece la început, dar după câteva minute nu ne mai venea să ieșim. Am înotat, ne-am stropit, ne-am întrecut până la pontonul vechi și înapoi. Pentru câteva ore, am redevenit copiii care fuseserăm odată.
Mai târziu, obosiți, ne-am întins pe prosoape. Mara a adormit aproape imediat, cu brațul peste ochi. Ana privea lacul, tăcută.
— E ciudat, spuse ea după un timp.
— Ce anume?
— Că locurile rămân aproape la fel, dar noi ne schimbăm atât de mult.
M-am uitat spre apă. Avea dreptate. Lacul era același. Pădurea era aceeași. Până și pontonul părea să fi rămas prins în aceeași vară nesfârșită. Doar noi nu mai eram aceiași.
— Poate de asta ne-am întors, am spus. Ca să ne dăm seama ce mai păstrăm din ce am fost.
Ana zâmbi ușor.
— Sună aproape filozofic.
— M-a inspirat foamea.
De data asta râse și ea.
Mara se trezi câteva minute mai târziu și se ridică brusc.
— Ați mâncat fără mine?
— Încă nu, răspunse Ana. Dar eram pe punctul să o facem.
Am desfăcut sandvișurile pregătite de bunica și am mâncat pe malul lacului, cu picioarele întinse în iarbă și cu hainele încă ude de la prima baie. Nu era nimic spectaculos în ziua aceea, și tocmai de aceea părea perfectă.
După ce am terminat de mâncat, ne-am întins câteva minute la soare. Căldura după-amiezii se așeza peste noi ca o pătură moale, iar lacul sclipea leneș printre firele de iarbă. Mara a fost prima care nu a mai avut răbdare.
— Eu mai intru o dată, spuse ea, ridicându-se brusc.
Ana o privi cu un zâmbet obosit.
— Abia ai mâncat.
— Tocmai de-aia. Mă răcoresc.
Mara își luă prosopul și se îndreptă spre tufișurile de lângă mal, unde ne schimbam de obicei. Nu trecură nici două minute că se auzi vocea ei, iritată:
— Nu se poate…
Ana se ridică imediat.
— Ce-ai pățit?
— Mi s-a rupt sutienul de la costum.
Pentru o clipă s-a făcut liniște. Eu am rămas pe prosop, prefăcându-mă că îmi caut ceva în rucsac, deși auzeam fiecare cuvânt.
— Pune tricoul peste, îi spuse Ana. Nu e mare lucru.
— Da, sigur. Pentru tine nu e mare lucru.
Au mai șoptit ceva între ele, apoi Mara a ieșit dintre tufișuri purtând tricoul alb. Încerca să pară nepăsătoare, dar felul în care își ținea brațele pe lângă corp trăda o mică stânjeneală.
— Să nu râzi, îmi spuse ea, arătând spre mine cu degetul.
— N-am zis nimic.
— Exact. Și așa să rămână.
Ana zâmbi discret, apoi porni spre apă. Mara o urmă după o clipă, încă bombănind ceva despre costume turcesti și vacanțe fără magazine în apropiere.
Eu am rămas pe mal, privindu-le cum intră în lac înaintea mea.
Ana pășea încet, cu grația ei obișnuită, lăsând apa să-i urce treptat pe picioare. Își strânsese părul la ceafă, iar lumina după-amiezii îi desena umerii și linia calmă a trupului. Avea aceeași eleganță tăcută, aceeași siguranță care nu cerea atenție, dar o primea fără efort.
Mara, în schimb, a intrat mai repede, ca și cum voia să termine cu momentul acela stânjenitor. Când apa i-a ajuns la brâu, s-a întors spre noi și a râs, încercând să pară din nou ea însăși. DDar tricoul, odată udat, i s-a lipit peste sâni, desenându-i formele cu o claritate pe care materialul uscat o ascunsese. Sânii ei mai mici, dar fermi și tonifiați, se conturau acum perfect sub materialul transparent, iar aerul rece al apei îi făcuse sfârcurile să se întărească, ridicându-se discret și vizibile prin materialul subțire. Respirația îi era puțin mai alertă, iar cu fiecare ridicare a pieptului tricoul ud se mula și mai strâns, oferind o imagine pe care nu o puteam ignora.
Nu era nimic ostentativ în asta. Nu părea făcut intenționat, iar tocmai firescul situației făcea imaginea mai greu de ignorat.
Mara și-a dat seama imediat. Pentru o clipă și-a coborât privirea spre ea însăși, apoi și-a încrucișat brațele peste piept, mai mult din instinct decât din rușine. Obrajii i s-au aprins ușor, dar zâmbetul nu i-a dispărut. Încerca să pară nepăsătoare, însă stânjeneala aceea nouă îi dădea un aer și mai viu, mai tulburător.
— Ce faci acolo? Ai prins rădăcini? strigă ea spre mine.
Vocea ei avea același ton jucăuș, dar parcă în râs se strecurase ceva diferit. Apa îi aluneca pe brațe, părul ud i se lipea de obraji, iar tricoul lipit de trup îi făcea silueta atletică să pară și mai clară în lumina caldă a după-amiezii.
Nu încerca să fie seducătoare. Și tocmai de aceea devenea.
Am tresărit ușor.
— Vin acum.
— Sigur că da, spuse Ana, fără să-și ascundă zâmbetul. Sau poate ți-e frică de apă.
— De apă, nu.
Mara ridică o sprânceană.
— Atunci de ce?
Nu i-am răspuns. Am intrat încet în lac, simțind apa rece urcându-mi pe picioare. Ele mă priveau amândouă, fiecare în felul ei: Ana calmă, aproape amuzată, Mara cu zâmbetul acela viu, de parcă voia să transforme rușinea în joc.
Când am ajuns lângă ele, Mara m-a stropit fără avertisment.
— Prea serios erai.
Am încercat să-i răspund la fel, dar ea s-a ferit râzând și s-a ascuns după Ana. Pentru o clipă, am fost toți trei aproape, apa mișcându-se între noi, soarele deasupra, râsetele pierzându-se spre pădure.
Nu se întâmpla nimic anume.
Și totuși, totul părea schimbat.
Poate era doar vara. Poate era lacul, lumina aceea caldă și liniștea din jur. Sau poate era faptul că nu mai eram copiii care alergau altădată prin același sat. Fiecare privire dura puțin mai mult, fiecare glumă ascundea altceva, iar apropierea dintre noi nu mai părea la fel de nevinovată ca înainte.
Lacul era același.
Noi nu mai eram.
Spre după-amiază, când soarele a început să coboare, am strâns lucrurile și am pornit înapoi spre casă. Drumul de întoarcere a fost mai liniștit. Oboseala ne prinsese pe toți, dar era o oboseală bună, din aceea care vine după o zi trăită fără grabă.
Când am ajuns în curte, bunica era pe terasă, curățând fasole.
— V-ați distrat?
— Da, am răspuns toți aproape în același timp.
Ea zâmbi.
— Atunci spălați-vă pe maini și veniți la masă. V-am făcut plăcintă.
Mara își duse mâna la inimă, teatral.
— Bunico, cred că tocmai ai salvat ziua.
Seara s-a așezat peste sat la fel de blând ca în ziua precedentă. După cină, am rămas din nou pe terasă. De data aceasta, tăcerea dintre noi era și mai firească. Nu mai trebuia să recuperăm anii pierduți dintr-odată. Aveam noua zile înainte.
Sau, cel puțin, așa credeam.
Pentru că, fără să știm, fiecare zi urma să aducă ceva nou: oameni din trecut, întrebări pe care le evitaserăm și adevăruri pe care vacanțele din copilărie le ascunseseră sub râsete, jocuri și veri aparent nesfârșite, si multe altele nestiute inca.
Iar săptămâna aceea, începută ca o simplă oprire de o noapte, avea să devină vara pe care niciunul dintre noi nu avea s-o uite vreodată.
După cină, am rămas pe terasă, trei umbre sub vița-de-vie încărcată de boabe verzi. Bunica adunase farfuriile și dispăruse în bucătărie, lăsându-ne cu sunetul farfuriilor spălate în fundal și cu lumina unei lumânări care tremura pe masă.
Mara stătea rezemată de balustradă, cu picioarele atârnând peste margine. Rochia ei ușoară se mișca în adierea vântului, iar când se întindea să prindă o frunză căzută, lumina lumânării îi contura pentru o clipă silueta prin materialul subțire.
Mâine mergem iar la lac? întrebă ea, deși știam cu toții răspunsul.
Dacă nu plouă, spuse Ana.
Ea stătea pe prag, cu spatele spre noi,... |
poveste de vara
