Apa Mediteranei era o oglindă spartă sub soarele iulie, orbitor.
Mara, douăzeci de ani, picioarele goale lipite de puntea încinsă a vaporului Egean Star, încerca să nu se gândească la Cluj. La bibliotecile umede cu miros de hârtie veche și nervi, la nopțile albe în căminul îmbâcsit memorând articole de drept până îi vedea cifrele în somn. Aici, între cer și apă, respira. Sau încerca. Până când vântul i-a smuls șalul subțire, colorat, de pe umeri. Și l-a văzut pe el.
Andrei, douăzeci și unu de ani, stătea rezemat de balustrada dinspre babord, la zece metri distanță. Părea sculptat în tensionare academică. Umerii drepti, încordați sub hanoracul negru, prea gros pentru căldura asta. Părul castaniu, în bucle ude de apă și transpirație, îi cădea pe frunte. Ochii lui – o nuanță profundă de căprui, aproape neagră – priveau dincolo de valuri, dar nu vedeau. Vedeau probabil ecuații diferențiale sau proiectul de mecanică fluidă neterminat. *Un alt soldat al sesiunii*, gândi Mara. *Un alt refugiat.*
Șalul ei, prins de o rafală mai violentă, zbură ca o pânză de păianjen beată, aterizând direct peste capul lui.
— O, Doamne! Scuze! — strigă Mara, sângele îi năvăli în obraji. Se repezi spre el.
Andrei tresări ca un animal în laț, ochii întunecați întâlnindu-i pe ai ei – verzi ca frunza de măslin, larg deschiși, stânjeniți. Mâinile lui mari, cu degete lungi obsedate de taste, nu de șale, se încâlciră în materialul subțire. Pentru o clipă eternă, rămaseră blocați. El, cu șalul pe jumătate smuls, ea cu mâinile ridicate, neîndrăznind să-l atingă.
Curentul dintre ei nu mai era doar căldura soarelui. Era un șoc electric, brusc și neașteptat, ce-i făcu pielea Marăi să se înfoaie. Văzu ceva în ochii lui – nu iritare, ci o recunoaștere zguduitoare. Ca și cum ar fi zărit o fantomă devenită carne. Fantoma oboselii cronice, a izolării alese.
— E... în regulă — rosti el, vocea mai răgușită decât s-ar fi așteptat Mara, cu acel accent clujean netăiat care-i suna ca o casă. Scoase în sfârșit șalul, ținându-l între degete ca pe un material periculos. — Al tău.
— Da. Mersi că l-ai prins. — Mâna ei atinse materialul, iar degetele lui se retraseră brusc, parcă arse. Contactul accidental, scurt ca o scânteie, lăsă un ecou fierbinte pe pielea ei.
De ce tremură? se întrebă ea.
De ce tremur eu?
Tăcerea se lăsă mai densă, încărcată de tot ce nu spuneau. Valurile loveau leneș vaporul, balansându-i ușor. Mara simți cum i se înmoaie genunchii – nu de la mișcare, ci de la intensitatea privirii lui. O studia acum nu cu curiozitate, ci cu o concentrare analitică, ca un inginer la un sistem necunoscut.
— Ești... din Cluj? — întrebă el, ruptând vraja, privirea-i coborând spre gâtul ei expus.
Mara dădu din cap, surprinsă. — Da. Cum...?
— Accentul. Subtil, dar e acolo. Și... privirea. — Ezită, de parcă se trădase. — Privirea aia de om sfâșiat între burnout și hiper-alertă. Specifică UBB-ului în sesiune. — O umbră de amuzament îi lumină ochii, dar fără râs.
O zâcnăială de recunoaștere o străbătu. — Și tu?
— Politehnica. Mecanică. Anul trei. — Schiță un zâmbet fugitiv care i-a schimonosit buzele pline și i-a scos o gropiță în barba de trei zile. — Un calvar cu ecuații.
— Știu ce zici. Drept. Anul doi. Alt tip de calvar. — Mara râse scurt, o sunetă ușoară, și văzu cum privirea lui alunecă pe linia gurii ei. O privire care nu era doar interes. Era fascinație. O fascinație care îi aprinse un nod fierbinte în pântec.
Ce se întâmplă?
— Deci... evadare? — întrebă el, apropiindu-se aproape imperceptibil. Umărul lui atinse ușor umărul ei când vaporul se legănă mai puternic. Niciunul nu se dădu înapoi. Căldura corpului lui, chiar și prin hanorac, era un zid palpabil.
— Evadare — confirmă ea, înghițind în sec. Aerul între ei devenise sticlos. — Și tu? Singur?
— Singur — răspunse el, iar cuvântul sună ca o mărturisire în liniștea bruscă a punții, când pasagerii se retrăgeau la umbră. Lumina soarelui de amiază îi scotea în evidență tăișul fălcilor, linia gâtului puternic. — Mereu singur.
Privirea lui nu o mai lăsa. Coborî spre gâtul ei, apoi spre decolteul simplu al rochiei de bumbac, apoi înapoi la ochii ei. Era o privire care nu cerea permisiune. O lua. O revendica. Mara simți cum i se înmoaie genunchii cu adevărat. Nu de teamă. De anticipare. O fiorătură caldă îi străbătu abdomenul, coborând până între picioare. Nimeni nu m-a privit vreodată așa.
— Singurătatea... — șopti Mara, vocea răgușindu-i-se și ei, în timp ce un val mai mare o împinse și mai aproape de el, piept la piept o clipă. — ...poate fi o alegere. Sau o condamnare.
Ochii lui Andrei scăpărară. Un foc întunecat, promițător.
— Și a ta ce fel e? — întrebă, respirația-i amestecându-se cu a ei acum, sărată și caldă.
Mara nu ezită. Simțea că-l înțelege prea bine, acest străin cu urmele aceluiași oraș, aceleiași lupte, pe piele. — Condamnare. Până acum. — Atrasă de magnetul privirii lui, făcu un mic pas înainte. Distanța dintre ei era acum doar de un suflu. Simțea căldura emanând de la el, mirosul sărat al pielii amestecat cu un parfum discret de lemn de cedru și… tensiune. — Poate… poate nu mai trebuie să fie.
Un geamăt abia auzit i-a scăpat lui Andrei. Mâna lui, care încă ținea șalul ei, se strânse în jurul materialului. Mușchii maxilarului i se încordară din nou, dar nu de stres. De cumpănă. De dorință înfrânată.
— Nu cunosc… regulile — rosti el cu voce joasă, aspră, privirea-i fixându-i buzele, ude de aerul mării. — Nu pentru… asta.
— Nici eu — răspunse Mara, și glasul i se frânse de dorință și teamă. — Dar poate… poate nu avem nevoie de ele. Aici. Acum. Pe mare. Liberi.
O undă puternică lovi vaporul. Mara pierdu echilibrul, căzând direct spre el. Mâinile lui Andrei părăsiră șalul și îi apucară talia, oprind-o în cădere. Contactul fu un șoc. Mâinile lui, tari și calde, străpungând materialul subțire, apăsând pe coastele ei. Trupul ei se lipi de al lui – solid, musculos, tensionat. Simțea băt... |
