Cuvant inainte:
Zi de zi traim, zambim, ne bucuram, plangem, ne plictisim, ne extaziem intr-o lume a noastra, o lume limitata, in care noi suntem centrul universului si restul nu conteaza. Ne imaginam ca toata lumea traieste ca noi, ca exista lucruri bune si rele, ca noi suntem altfel, ca noua nu ni se poate intampla ceea ce vedem la televizor. Din cand in cand ne facem putin curaj si distingem cu coada ochiului lumea cealalta, lumea paralela, obscura, o lume urata, o realitate infricosatoare despre care citim in carti, pe care o vedem in filme si ne zicem... "Oh, infricosator, oricum asa ceva nu se intampla in realitate."
Capitolul I: Vine furtuna
"Noptile sunt toate la fel: misterioase, pline de secrete si de promisiuni. Este momentul in care visele devin realitate si cosmarele capata consistenta." M-a puftin rasul si am inchis cartea. Ce tampenii scriu si unii. M-am uitat la ceas, era ora zece fara cinci. Mai aveam timp. Mam ridicat de pe banca si m-am dus la un automat de bauturi racoritoare sa imi iau o Cola. M-am urcat in masina si am deschis cutia un un fior de anticipare. Este amuzant cum unele bucurii, mici, te fac sa te simti atat de bine. Cand iti e sete, sete cu adevarat nu atunci cand bei cateva guri si iti trece, nimic nu se compara cu o bautura rece, care iti curge pe gat, si tu ramai fara aer, nu mai poti sa respiri, si totusi nu vrei sa te opresti din baut. Te ustura gatul, iti dau lacrimile, si totusi continui sa bei. Am deschis putin geamul si am adulmecat. Mirosea a ploaie, inca nu incepusera sa cada primele picaturi, dar in aer se simtea acel iz de furtuna. Este greu de explicat, este un miros anume si o senzatie anume, parca ceva te apasa, parca aerul e mai bogat in ozon. Scrutam cerul si am observat in departare o luminita alb-albastruie. Dupa cateva secunde s-a auzit si un tune surd. Am verificat din nou ora pe ceasul de la mana. Zece si patru minute. Se apropia momentul. Mi-am lasat scaunul putin pe spate, si am inchis ochii pe jumatate, cu toata atentia focalizata in oglinzile retrovizoare. Trebuia sa apara... trebuia sa vina... trebuia...
*
Reveria mi-a fost intrerupta de reflectia a doua luminite care de abia se zareau, dar care cu fiecare clipa se conturau din ce in ce mai bine. Doua lumite gemene, doua felinare in noapte, doua... la naiba, erau doua faruri care se apropiau. Am perceput si sunetul motorului, la inceput departat si surd, dar care crestea in intensitate si volum pe masura ce masina se apropia. Masina a trecut de mine si a virat pe prima straduta la dreapta. Mi-am ridicat scaunul, am pus contactul si am pornit motorul. Distractia in cepe.
Capitolul II: "... si s-a facut lumina"
Incepuse sa ploua cu picaturi mari, iar pe strazi deja se formau baltoci in care luminile de pozitie si exploziile de lumina, cauzate de fulgere, desenau modele bizare, licurici efemeri, scantei de apa. Urmaream masina din fata mea, defapt luminile de pozitie a acestora, care de abia se zareau in departare. Nu ma temeam ca prezenta mea poate fi descoperita pentru ca ploaia, si tunetele ocazionale, acopereau cu prisosinta zgomotul facut de motorul masinii. Vag am vazut cum stopurile se fac mai rosii si o luminita galbena ce clipea in partea din dreapta a masinii. Nu trebuie sa fii un geniu sa realizezi ca se pregatea de un nou viraj. Am apasat ambreiajul si am oprit motorul, ruland ultimii metri in deplina tacere. Am parcat masina pe marginea soselii, am verificat daca trusa e completa, si m-am dat jos.
Ploaia mi se lipea de fata si imi intra in ochi, iar vantul ma ingheta pana la oase. SI cu toate acestea, ma simteam bine. Stiam unde trebuie sa ajung, stiam ce ma asteapta, stiam cat timp am... asa ca nu ma grabeam. Mi-am bagat mainile in buzunare si am inceput sa merg pe marginea drumului gandindu-ma la trecutul meu, foarte insipid dealtfel. Nu ma puteam gandi la nimic remarcabil in viata mea, la nimic iesit din comun, la nimic de care sa fiu mandru, sau de care sa imi fie rusine. Nu exista nimic de care sa imi aduc aminte cu placere, sau cu durere in suflet. Planuri marete? Nu. Ambitii personale? Nu. Asteptari de la viitor? Nu. O viata goala si lipsita de sens. Dar oare... nu toata lumea duce o viata goala si lipsita de sens? Oare nu acumulam cu totii un tezaur spiritual, amintiri, succese, ambitii, realizari, care mor odata cu noi? Am castigat la Loto, am murit, nu mai conteaza. Mi-am cumparat o noua masina, voi muri, nu va mai conta. Am ridicat din umeri si am scuturat din cap dorind sa imi alung gandurile astea idioate.
*
In fata mea era o casa veche. Veche, dar frumoasa si de bun gust. Cu un etaj, dar nu foarte mare, cu geamuri si usi din lemn, tigla rosie, pereti albi. Renovata recent, fara sa i se altereze insa aspectul "a la epoque". M-am lipit de perete si am aruncat o privire pe un gemulet luminat care dadea in bucatarie. De la inaltimea la care ma aflam, fara sa risc sa fiu observat dinauntru, vedeam doar niste suvite blonde carliontate. Am incercat sa ma fac una cu noaptea(si cu zidul, in parte ca sa ma protejez de ploaie, in parte ca sa ma camuflez cat mai bine) si sa pandesc fiecare zgomot dinauntru. Clinchet de vesela si tacamuri. Un pahar us pe masa, o sticla desfacuta, un galgait usor, o sticla inchisa, o usa de dulap trantita. Un pahar pus pe masa, clinchet de vesela...
Incercam sa imi imaginez ce se intampla inauntru, construiam imagini pe baza sunetelor care imi proveneau. Este fascinant sa te gandesti ca intre un om, siguranta relativa oferita de un camin si lumea adevarata, se afla un perete, niste simple caramizi, pamant comprimat si ars. Ba, chiar si mai putin, un geam subtire si casabil, transparent si prost izolator fonic. Oamenii, nu sunt decat niste struti care isi ingroapa capul in aparatura high-tech, mobila la moda, covoare chic si cateva urme de arta.
Nu stiu cat a trecut, cat timp am stat in contemplare, dar deodata zgomotele au incetat, lumina s-a stins si s-a lasat linistea. Am asteptat urmatoarea scena, ca urmatorul diapozitiv din filmul vietii sa apara in locul binestabilit, la coordonatele spatio-temporale dictate de rutina. Si... da, minune, s-a intamplat. Lumina de la geamul de deasupra, locul in care stiam ca se afla baia, s-a aprins. Nu am stat mult pe ganduri, si am trecut la actiune. Am pus mana in buzunar si am luat o rola de leocoplast din buzunar si am inceput sa o lipesc cu grija pe geamlacul de la bucatarie. Din fericire, streasina casei il ferise de picaturile de ploaie, asa ca banda se lipea destul de simplu. AM pipait cu grija, sa fiu sigur ca nici o particica de sticla nu a ramas neacoperita. Satisfacut de inspectie, am tras aer in piept, si am lovit scurt dar ferm in centrul geamului. S-a auzit un "crac" timid, imposibil de sesizat de cineva aflat cu un etaj deasupra, subt dus, in ... |
