|
 |
| Puteti citi toata fantezia doar daca va inregistrati pe FanteziiErotice.ro | | Radu... | Autor : dan10dandy - 2018-12-10
Citita de 5654 ori - Nota 7.33 (88 voturi) | | | Îl cunoşteam. De fapt, îl ştiam din vedere. Cred că se mutase de curând în cartier. Mergea aproape zilnic cu acelaşi tramvai cu care mă duceam şi eu la liceu. Urca cu două staţii după mine şi cobora în dreptul liceului X. Cred că eram cam de aceeaşi vârstă. Era mai tot timpul în compania a doi băieţi gălăgioşi şi a unei fete care râdea mereu din te miri ce. Părea că nu-l încântă neapărat compania celor trei, dar fiind probabil, vecini şi colegi, nu avea încotro. Era mai înalt decât mine, poate cu juma’ de cap. Era slăbuţ, cu tenul curat, alb, acoperit cu un pufuşor blond care din când în când dispărea sub vreo lamă de bărbierit. Zâmbea îngăduitor la glumele deplasate ale celor doi băieţi buzele dezvelindu-i dinţii frumoşi şi albi. Câteodată i se înrozeau pomeţii obrajilor şi vârfurile urechilor – se emoţiona sau se ruşina – cred. Avea un păr negru, rebel, mai tor timpul zburlit. Se îcăpăţâna, pe semne, să nu se supună nicicum pieptenului sau periei... Ochii... Ochii erau albaştri. Sau albaştri-verzui. Frumos conturaţi, mari, întrebători, cuminţi, căutau mereu pe fereastră de parcă ceea ce era dincolo de tramvaiul aglomerat era cel mai interesant eveniment, demn de luat în considerare şi observare... Doar o dată sau de două ori ni se intersectaseră privirile. Părea că nu existam nici eu, nici altcineva în tramvai în afară de cei trei, cărora oricum nu le acorda foarte mare atenţie...
Vineri seara. Ies plictisit de la un flm. Nu mă binedispusese. Sunt fără chef. Îmi fac, totuşi, rondul obişnuit la toaleta publică din centrul oraşului. Ştiu că nu voi găsi nimic sau, mai bine zis, pe nimeni. Sunt vreo trei bărbaţi, neinteresanţi pentru mine. Unul se agită cu pula-n mână să-mi atragă atenţia. Mă fac că nu-l văd, mă piş şi ies. Mă îndrept spre staţia de tramvai... Urma să ajung acasă, să schimb câteva cuvinte cu ai mei, să mă retrag în dormitor, să-mi fac o labă şi să mă culc... Staţia gemea de oameni. Cred că fusese vreo pană de curent şi nu circulaseră tramvaiele. Mulţimea de oameni mă înviorează. Îmi plac tramvaiele aglomerate. Am posibilitatea să ating, ca din întâmplare, pulele călătorilor.
În mulţime îl zăresc pe El. E singur. Vine un tramvai. Agitaţie. Ce număr? E al meu. Al nostru. Mă uit după el. Nu pare foarte interesat să urce. Oh, de-ar încerca să urce... Aş urca după el şi... poate... Tramvaiul opreşte. Stau în expectativă: să urc, să nu urc... Deodată El se animă. Se grăbeşte spre scara din spate. Mă urnesc din loc. Ajung în spatele lui. Ne înghesuim, ne împingem... Urcăm. Mai mulţi. Mă foiesc să urc de pe scară. El se strecurase prin mulţime. Era la spatele vagonului, cu spatele lipit de bară, cu faţa spre interior. Dau din coate, îmi fac loc şi mă postez pe-o parte, oarecum perpendicular cu el. Mâna mea dreaptă avea acces nestingherit spre... Tramvaiul porneşte în uralele călătorilor. El se descheie la geacă, e cald... Împing uşor dosul palmei spre prohabul lui. Îl ating, bineînţeles că din întâmplare. Nicio reacţie. În lumina difuză îl privesc cu coada ochiului. Mai împing odată. Rămân cu mâna lipită de prohabul lui. Tramvaiul ne „leagănă”. Mă legăn în ritmul tramvaiului şi-l frec cu dosul palmei. Parcă... Sau mi s-a părut? Apăs din nou... Mă uit la el. S-a înrozit. Vârfurile urechilor au prins o culoare vie... Parcă a crescut? Frec iar în ritmul tramvaiului. Nu, nu mi s-a părut. Creştea... S-a tras puţin înapoi, s-a foit încercând să se depărteze de mâna mea. Frână. Se dezechilibrează şi se îminge cu putere în dosul palmei mele. Îl simt excitat. Mă bucur în sinea mea. Urmează o nouă etapă de abordare. Unii coboară, alţii, mai mulţi, vor să urce. Profită de situaţie să se dezlipească de mâna mea. Înghesuială. Nu are unde se retrage. Profit şi eu. Mă poziţionez mai bine. Iar ne legănăm. Iar îl frec... Apăs. Niciun dubiu. I se sculase. Apăs din nou. Simt un răspuns: pula îi zvâcneşte. Din nou. Şi iar, zvâcnirea. Întorc mâna, defac palma şi-i prind pula în mână. Se împinge în mâna mea. Întorc capul să-l privesc. Îmi evită privirea, se uită pe geam. Îl mângâi, îl strâng, apăs... Îmi răspunde întâi mai timid, apoi mai hotărât... După două staţii tramvaiul se mai goleşte. Nu pot să mai stau lipit de el. Mă depărtez puţin. Simte şi se propteşte încă o dată cu pula-n mâna mea, zvâcnindu-i. A fost ca un semn de acceptare, de dorinţă? Se întoarce cu spatele privind pe fereastră. În mintea mea furtună. Oare vrea? Oare am să pot ajunge la ceva mai mult cu el? O, nu. Din staţie urcă unul dintre cei doi companioni ai lui de dimineaţă. Mă panichez. Dacă-i spune ceva? Să cobor înainte de a se închide uşile? Nu mai apuc...
- Salut, Radule. Ce faci? Ai reuşit să urci? Eu am venit pe jos până aici...
El are un nume. Îl cheamă Radu... Oare ce-i răspunde?
- Mda. Am rămas şi... am urcat.
- Bestial filmu’ ăla. L-ai văzut cum se bătea ăla? Mamă da’ ce bătaie ştia...
Nu-l mai ascultam. Mă uitam la Radu. Nici el nu părea să-l audă pe gălăgiosul lui amic... N-a mai zis nimic. Probabil nici nu-i va spune. Răsuflu uşurat. Încep să visez: când, cum, unde?...
Simt o mână pe umăr.
- Cobori? Radu. Mă întreba, dar nu... simţeam în tonul lui o afirmaţie, chiar un imperativ. Nu era loc de nicio eschivă. Mă uit pe geam. Nu era staţia lui. Răspund, totuşi: „da!”. „Bine, cobor şi eu!”
- Dar mai avem o staţie, zise amicul.
- Mi-am adus aminte că trebuie să trec pe la cineva.
- Ela?
- Dar ce? doar ea stă la staţia asta? Nu Ela..
Tramvaiul s-a oprit. N-a mai treminat de răspuns. Mi s-a părut că mă împinge uşor. Cobor. Coboară şi el. Stau în mijlocul peronului. Tramvaiul închide uşile. Nu s-a urcat nimeni. Se pune în mişcare. El traversează, se opreşte pe trotuar, se întoarce spre mine parcă aşteptându-mă. El, adică Radu, are un nume acum, îmi face un semn discret cu capul. Sau mi s-a părut? Traversez şi eu. Mă opresc în faţa lui. Întind mâna:
- Dan! Îmi pare bine.
- Şi mie, Radu!
- Ştiu! Am auzit când te-a salutat prietenul tău.
- Nu mi-e prieten. Suntem doar colegi de liceu. Mă oboseşte... Vorbeşte mult.
- Şi prost!
Zâmbeşte. Zâmbetul acela larg care-i dezveleşte dinţii...
- Nu stai aici, am continuat.
- Tot de la prieten ştii? Ai tras cu urechea.
- Nu. Ştiu pentru că te văd în fiecare dimineaţă când urci spre şcoală.
- Deci întâmplarea din tramvai a fost premeditată?
- Nu chiar. Deşi mi-aş fi dorit de mult.
- Hai să mergem!
- Unde?
- Nu ştiu! Hai pe jos până la staţia mea.
Am plecat umăr la umăr, discutând banalităţi. Nimic altceva despre ceea ce se petrecuse în tramvai.
Ne oprim în faţa unui bloc. Aici locuia. Trebuia, deci să ne despărţim. Sunt încântat că l-am cunoscut, dar şi uşor dezamăgit că urma despărţirea. Mă chinuie nedumerirea. Oare va fi ceva între noi sau vom rămâne cu „aventura” din tramvai?
- Eu stau în blocul ăsta.
- Ok. Atunci... ne despărţim? Îi întind mâna. Mi-o ia într-a sa şi ni le stângem. Un salut lung... Ne despindem palmele şi ne încleştăm degetele. Îl mângâi cu degetul mare. Face la fel. Ne frământăm palmele, ni le stângem... Mă uit în ochii lui. Mă priveşte senin. Mă apropii puţin să-i fur un sărut. Înţelege. Se uită speriat în jur, îmi dă drumul la mână. „Nu aici!”
- Dar unde? şi când? întreb repede.
Are o scurtă ezitare... Se uită din nou în jur. Ridică privirea spre un etaj, nu ştiu care. Se uită din nou la mine. Mă măsoară din cap până-n picioare. Nu se poate hotărî. Într-un final şopteşte:
- Hai sus!
Se întoarce într-un călcâi şi pleacă spre scara blocului. Nu aşteaptă răspunsul meu. Ce să fac? Să merg după el? Asta voiam, dar... dacă... Nicun dacă. M-am dezlipit de asfalt şi am pornit după el. Îl ajung în uşa blocului. O deschide şi intră primul. Îl urmez. Pe hol, un bec chior... Urcă, aproape în fugă la etajul trei... Să alerg după el? S-o fi răzgândit? I-o fi frică? Nu ştiu. Pornesc încet, treptă cu treptă... Mă uit în sus pe casa scării... Îi zăresc în câteva rânduri mâna pe balustradă. Să urc? Urc. La etajul trei, în capul scării o uşă este deschisă. Lumina în interior stinsă. Pe el nu-l zăresc. Să intru? Să-l strig?
- Nu-i nimeni. Au plecat! Nu m-au aşteptat! Apare în pragul uşii.
- Cine?
- Ai mei. Le-am zis că dacă nu ajung de la pregătire până la ora 18.00, să plece fără mine la ţară. Oricum nu-mi place acolo. De aia am tras de timp. Au plecat. Am verificat. Nu e nimeni. Sunt singur până duminică după-amiază.
- Aha! Îmi explic acum ezitarea lui, graba lui de a urca, uşa deschisă, lumina stinsă... Voia o confirmare că este singur acasă. Ziceai de pregătire? N-ai fost la film cu „prietenul”.
- Ba da! şi râse. O minciunică să nu plec la ţară! Dar, intră!
Intru. Închide uşa în urma mea şi se lipeşte de uşă. Respiră uşurat. Nu aprinde lumina. Întinde mâna şi mă atinge pe braţ. Mă obişnuiesc cu semiîntunericul din apartament. Mă apropii de el. Îi pun mâinile pe braţe. E încă îmbrăcat. Nu apucase să-şi dea jos geaca înaintea inspecţiei. Ridic mâna dreaptă pe braţul lui. Îl strâng uşor. Îl mângâi. Îmi apropii faţa de faţa lui. Îl sărut timid pe buze. Nu-mi răspunde sărutului, dar nici nu protestează. Bag mâna stângă între noi şi-l ating pe prohab. Se trage înapoi...
- Stai! S-o luăm încet. De fapt nci nu ştiu ce vreau, ce vrei de la mine... Hai să ne facem comozi, să mai povestim...
Ridică o mână şi aprinse lumina. Eram în aceeaşi poziţie. El cu spatele lipit de uşă, eu aproape de dânsul simţindu-i mirosul în nări. Îl privesc în ochi. Era deja roz, dar deveni purpuriu. Mă depărtez. Îl privesc atent. E prima oară când îl văd atât de aproape. E frumos. Are ochii verzi, nu albaştri... Are tenul perfect, nicio urmă de coş din pubertate... Puful de pe faţă străluceşte discret în lumina artificială... Mi-e drag... Îl vreau... Îl mai sărut o dată, scurt, pe buze.
- Ok! Cum îţi place? Plasez întrebarea şi ne dăm jos gecile şi bocancii. Intrăm în sufragerie. Două fotolii şi-o măsuţă tronează în mijlocul încăperii. Se îndreaptă spre unul dintre fotolii, îmi face semn să mă aşez pe celălalt.
- Un suc, sau ceva mai tare? Ce să-mi placă? Nu ştiu!
- Ce vrei tu! răspund la prima întrebare. Cum îţi place s-o faci?
- Să fac, ce?
- Ei, ştii tu! Cu băieţii... sau cu fetele?
- A! N-am făcut sex, dacă la asta te referi, nici cu fetele, nici cu băieţii...
- Nu? Credeam că, după reacţia ta din tramvai, nu eşti străin de subiect...
- M-a mirat gestul tău. Am simţit că vrei ceva de la mine. Nu m-am putut controla. Îmi plăceau atingerile tale. Acum... Nu mai ştiu. Mi-e frică... Nu cred că e bine că am venit la mine... Dacă află cineva? Dacă...? De fapt, n-am făcut nimic, nu-i aşa? Cred că doar ni s-a părut... Nu. N-am făcut nimic... Nu vreau nimic... Poate ar trebui să pleci?!?
Vrea să se ridice din fotoliu. Sunt mai rapid. Mă ridic şi mă aşez la picioarele lui, în genunchi, pe covor.
- Nu. N-am făcut nimic şi, dacă nu vrei, nici n-o să facem! Îmi eşti drag. Voiam de mult să te cunosc, să vorbim. Te văd în fiecare dimineaţă. Mi-ar plăcea o relaţie cu tine, dar dacă eşti timid şi nu ştii ce şi dacă vrei, te las în ritmul tău...
E încordat. Îmi pun mâinile pe genunchii lui. Îl mângâi pe genunchi şi pe pulpe... Îl privesc... Întinde, timid, degetele de la mâna stângă şi-mi atinge degetele care-l mângâie... Îi prind degetele şi i le mângâi. Î le strâng în palmă... Pare că se relaxează...
- Ştii? Şi tu-mi placi! Nu m-am gândit niciodată la un băiat şi nu am privit niciodată un băiat aşa cum te privesc pe tine. Îmi placi. Nu ştiu ce poate fi! Parcă aş vrea ceva mai mult, parcă mi-e teamă... Nu ştiu... Dar îmi place când mă atingi... Tu ai mai fost cu băieţi? Ai mai făcut aşa ceva?
Să-i spun, să nu-i spun? Mi-e să nu-l sperii cu av... |
 |
|
|
|
|
|
|
