Aș vrea să încep prin faptul că este prima dată când postez pe această platformă și că este o poveste reală.
Am schimbat doar câteva detalii, pentru că unele lucruri e mai bine să rămână ascunse. Dar esența… e exact așa cum s-a întâmplat.
Era 14 martie 2020. Ziua în care lumea părea că se pregătește să închidă ușile, una câte una. Eu mă întorceam din UK, după primul an de studii, cu gândul să ajung acasă înainte să se închidă granițele din cauza pandemiei. Aterizasem la Otopeni, obosit, cu un gust amar de grabă.
În autocarul spre Galați, locul de lângă mine a fost ocupat de el. Nu-i știam numele, dar era imposibil să nu-l observ. Brunet, înalt, cu ochelari și o barbă bine conturată, îmbrăcat simplu, dar cu un aer de om care știe ce face și știe cine este. Avea acea combinație de finețe și siguranță care mă atrăgea fără să pot explica.
— E liber? m-a întrebat, cu o voce joasă, care părea să-ți rămână în minte.
— Da, sigur.
S-a așezat, iar drumul spre casă a devenit rapid mai scurt decât mi-aș fi dorit. Am început să vorbim despre noi — ce facem, cu ce ne ocupăm, cum ne-a prins pandemia în mijlocul planurilor. El îmi povestea despre munca lui în Olanda, eu despre studiile din UK, iar între cuvinte simțeam deja o curiozitate reciprocă care trecea dincolo de simpla politețe.
La un moment dat, am schimbat numele și Instagramurile. Gestul a fost firesc, dar în privirea lui am citit ceva mai mult — acel „vreau să știu cine ești și după ce coborâm din autocar”. Fiecare zâmbet părea să ascundă o întrebare nerostită, iar în timp ce vorbeam, îmi dădeam seama că îmi plăcea să fiu privit de el. Totul a continuat până am coborât din autocar și fiecare a mers pe drumul lui... Sau nu chiar?! 😉
Din martie până în mai, conversațiile noastre au fost podul peste distanța pe care restricțiile o ridicaseră între oameni. Uneori vorbeam ore întregi, alteori doar schimbam câteva mesaje scurte, dar care rămâneau cu mine toată ziua. Îmi povestea despre diminețile lui leneșe, despre serile în care gătea singur și ardea mâncarea, despre proiectele la care lucra pentru muncă. Eu îi spuneam despre cursurile de la facultate, despre cum orașul meu universitar devenise un oraș-fantomă și despre dorința constantă de a simți din nou apropierea cuiva.
Era genul de om care știa să asculte. Nu răspundea niciodată în grabă, iar când o făcea, simțeai că își luase timp să cântărească cuvintele. Dincolo de glume și discuții banale, existau momente când tăceam amândoi câteva secunde în apel, și acea liniște nu era inconfortabilă — era plină.
Am început să ne cunoaștem încet, strat după strat. Îmi povestea despre copilăria lui, despre locurile în care trăise, despre oamenii care l-au format. Îmi lăsa impresia că viața lui era un amestec de disciplină și impuls, de control și abandon, iar asta mă fascina.
Când în sfârșit s-au ridicat primele restricții, întâlnirea noastră a venit natural, ca o continuare a unui film pe care îl văzusem doar pe jumătate. Nu era nevoie de mare pregătire — ne-am văzut într-o seară caldă de mai, într-un bar mic din centru. Berea era rece, muzica mergea pe fundal, iar conversația era la fel de ușoară ca și pe telefon, doar că acum puteam să-i văd gesturile, să-i simt mirosul, să-i urmăresc modul în care își trecea degetele peste marginea paharului.
De atunci, totul s-a așezat în rutina noastră: seri în oraș, plimbări pe faleză, seri de rummy la el acasă. La început, totul părea nevinovat, dar în fiecare privire lungă și în fiecare atingere scurtă era o tensiune care creștea, așteptând momentul potrivit să se dezlănțuie. Până când...
Într-o seară de vară, ne-am revăzut la el acasă. Afară mirosea a asfalt cald și tei, iar în apartamentul lui lumina era difuză, caldă, ca și cum ar fi fost gândită special să înmoaie marginile realității. Pe masă erau pregătite piesele de rummy, două sticle de bere și un bol cu chipsuri. Muzica mergea în surdină, un playlist vechi, cu melodii pe care le știam amândoi.
Jocul a început ca de obicei — glume, tachinări și acea competiție prietenoasă care ne plăcea amândurora. Dar în seara aceea, privirile lui erau altfel. Mai lungi, mai grele. Părea că între mutările de pe masă se pregătea o mutare cu totul diferită.
La un moment dat, s-a ridicat să meargă la baie. Am rămas singur, amestecând mecanic piesele pe masă, dar cu inima bătând mai repede. Când s-a întors, nu a mai mers direct la scaun. A venit în spatele meu, iar înainte să spun ceva, mi-a pus mâna pe umăr, apoi pe ceafă. Mi-a cuprins capul între palmele lui și, fără să mă întrebe, s-a aplecat și m-a sărutat.
Nu a fost un sărut grăbit. A fost unul care începe lent, explorator, apoi se adâncește, ca și cum ar fi vrut să mă facă să uit unde sunt și ce făceam. Am rămas lipit de el câteva secunde, ascultând cum respira aproape de urechea mea. Apoi, cu un zâmbet scurt și sigur pe el, m-a condus ușor spre canapea, de parcă îmi lua din mâini orice control. Nu era nimic grăbit, dar simțeam în fiecare gest al lui o autoritate calmă, o certitudine că știe exact unde vrea să mă ducă.
M-a privit drept în ochi și, fără să spună nimic, mi-a făcut semn să stau jos. S-a așezat lângă mine, apoi, cu o mișcare lentă, mi-a prins încheieturile. Degetele lui erau ferme, dar blânde, iar în felul în care mă ținea exista o promisiune — că mă poate domina și proteja în același timp.
A luat o eșarfă de pe spătarul canapelei. Am înțeles imediat ce avea de gând și, în loc să mă retrag, m-am lăsat condus. Îmi lega mâinile cu mișcări precise, ca și cum ar fi făcut asta de sute de ori. Simțeam cum inima îmi bate în piept, fiecare nod fiind un pas mai aproape de a-i ceda complet.
— Ai încredere în mine? m-a întrebat, aproape șoptit.
— Da, am răspuns fără ezitare.
S-a aplecat și m-a sărutat din nou, mai adânc, mai stăpân pe el ca înainte. Mâinile mele erau imobilizate, dar corpul meu reacționa la fiecare atingere, la fiecare comandă subtilă a buzelor și a privirii lui.
În timp ce muzica continua să curgă pe fundal, el dicta ritmul serii — când să mă apropie, când să mă lase să aștept, când să mă facă să simt. Totul era o combinație de răbdare și intensitate, un dans în care îmi pierdusem deja orientarea, dar nu și dorința.
Nu mai era doar un joc de rummy sau o simplă întâlnire. Era momentul în care doi oameni se descoperă dincolo de cuvinte, iar fiecare gest, fiecare respirație, fiecare privire devine un fel de promisiune nerostită.
S-a apropiat încet, cu un zâmbet ușor pe buze, și mi-a șoptit:
— Cred că te-ai concentrat prea mult pe cărți și prea puțin pe mine.
— Poate că încercam să te fac gelos, am răspuns eu, zâmbind, deși simțeam cum inima îmi bate mai repede.
Fără să mai aștepte, și-a apropiat fața de a mea și m-a sărutat. Sărutul a început ușor, explorator, apoi a devenit mai adânc, mai pasional. Mâinile lui mi-au cuprins fața, trăgându-mă aproape, iar ale mele i-au alunecat prin păr, în timp ce ne pierdeam în ritmul respirațiilor.
— Hmm… cred că tu ești cel care devine gelos acum, a murmurat el între săruturi.
— Poate… dar mi-ar plăcea s... |
